— Trebuie un post sigur, să nu fim surprinși la noapte... la doi kilometri înainte, dacă se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai...
Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule de-ale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine.
Trec o râpă adâncă, unde știu că se vor opri la noapte toate patrulele menite să mă caute și, după vreun ceas de bâjbâit în tăcere, printre copaci și tufișuri, mă opresc într-o poiană. Luna n-a răsărit încă și socot în noaptea asta totul dușmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, pădurea toată, nesfârșirea până la capătul lumii. Îmi simt inima ca un mic cheag.
Parcă aș fi coborât cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o mină blestemată și cu forma abia ghicită în noapte.
Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la armă, alăturați și atenți ca niște vânători în așteptare. Suntem toți numai urechi, căci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre șosea, ca să supravegheze și acolo necunoscutul negru.
M-am trântit pe iarbă și încep să tremur. Îmi aduc aminte că sunt, tot ca la 14 august, în bluză ușoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pânză de casă și ghete subțiri de șevro. Multă vreme senzația de teamă și cea de frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului și vreau să fac doi-trei pași în cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai poate asculta. Mă opresc din nou și mă trântesc pe iarbă. Bluza croită strâns pe talie îmi ține încă puțin de cald, moletierele, de asemeni. Dar în mușchii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parcă gheare de gheață. Îmi trântesc pumni, care o clipă, ca la rănile umflate, îmi dau o asemuire de ușurare, dar pe urmă simt iar colți reci înfipți în coapsă. Mai târziu încep să mă doară și brațele. Lungit pe spate, îmi mișc membrele încet ca un gândac în agonie. Parcă e o clipă de amorțeală, dar după aceea, gheara de gheață se înfige din nou, ascuțit, în mușchii care tremură, așa, singuri. Nu mă mai pot gândi la nimic. Las totul în grija oamenilor și, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de mușchii dureroși. Pe urmă, nu mai pot, mă scol și încep să umblu puțin zănatic.
— Mă băieți, aveți vreo manta cu voi?
Îmi dau, după o înceată consultare, răspunsul că toate sunt de azi-dimineață în cantonament. Ei, în schimb, au vestoane și pantaloni de stofă groasă.
E noapte târziu, dar cât va mai fi până mâine dimineață? O veșnicie. Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele au ceva zgrunțuros și zdruncinat în ele.
De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trântesc iar jos. Acum încep să simt și un soi de gol sub stomac. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. Înțepenesc.
E peste puterile mele atâta suferință. Era atât de cald azi! Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ținut socoteală de zile, când pentru noi, care trăim după calendarul veșniciei, n-aveau nici o importanță. Găsesc totuși că e cu putință să fie militărește 12/25 septembrie.
Pentru o zonă de platouri și munte, aci în Ardeal, nopțile astea înghețate trebuie să fie obișnuite. Mă întorc de prisos, când pe o parte, când pe alta, și încleștez dinții. Nici mănușile nu-mi mai țin nimic. O durere nouă se adaugă, un fel de umilință, pe care numai eu o știu în noaptea asta: îmi curg lacrimile șiroaie, fără să le pot stăpâni, parcă sporind, la fiecare sforțare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii.
Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, să văd dacă sunt semne că se apropie zorile, dar nimic. Simt că până mâine voi înnebuni de frig...
De la o vreme, se pare că oamenii au ghicit drama de lângă ei.
— Domnule sublocotenent, sunteți bolnav.
După ce îi lămuresc că nu mai pot îndura frigul, îi simt abătuți că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de frig mă descompune.
Într-un târziu, când simt că trec prin mine cuțite, mi se pare mântuitoare propunerea sergentului Voicu. Mă lungesc jos, întins, și doi oameni se culcă peste mine. Era și timpul. Mi se încleștaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca niște perne grele și totuși îmi pare că sunt prea ușori. Acum, când coapsele se încălzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua care îmi strânge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritată. Mi-e tot corpul încleștat. Noaptea asta nu se va mai sfârși niciodată, eu în nici un caz nu mi-o mai pot închipui sfârșită. Când îmi dau seama că mi-e atenția înghețată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, și când știu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute are nevoie de gândire și absență de la realitate, înțeleg că niciodată nu voi ajunge la încenușarea zorilor.
De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată noaptea nici o patrulă. Dușmanul n-a dat însă nici un semn de viață, iar când această noapte, de febră rece, totuși trecu, poiana și pădurea înfățișară un aspect nou. A căzut o brumă groasă, ca o pătură lată de zahăr alburiu, peste tot. Zâmbesc ca un bolnav după delir și oamenii îmi privesc buzele arse, fața trasă, și zâmbesc și ei.
— Grozavă noapte, dom sublocotenent.
Sunt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta până acum.
— Și vouă v-a fost frig?
— Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul și ceilalți clatină cu amărăciune din cap.
La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu ordinul să ridicăm postul, și încă peste o jumătate de oră, batalionul schimbat, e în marș spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase și privesc cu ochi mari lunca largă, cu răchiți strâmbe și tufișuri. De la moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu în lunca lui cu prundiș și răchită atacuri, tranșee care rezistă, fierberea de moarte a nopții.
E o mișcare de cartier în satul în care intrăm în coloană.
Trupe, căruțe, militari care umblă forfota, în vreme ce alții se plimbă liniștiți ca și când mișcarea nu-i privește. E parcă un fel de Calea Victoriei militară.
Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat mărimile, într-o sală mare de școală. E mâncare de birt mic, dar destul de bună. În timpul fripturii se aude de afară, prin fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei păcănituri de castagnetă. Tresărim toți, căci, desprinse de voința noastră, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care amintește de luptă. Un locotenent de la cartier ne lămurește rostul focurilor aci, continuându-și masa:
— Nu-i nimic... L-au împușcat pe sasul ăla pe care l-ați trimis voi ieri.
Tresărirea a trecut ca o undă, dar gândim acum și parcă scade ceva în atmosferă, mâinile s-au muiat pe furculițe și ochii ni se întâlnesc în aceeași plutire vagă, de vedere desprinsă. Orișan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu își prinde capul în mâini, și căpitanul, mic și feminin, caută stânjenit un subiect de vorbă.
Maiorul, deși știe, întreabă cu dispreț acru cine l-a trimis pe sas la divizie, și întoarce apoi capul.
Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză, sunt bolnav de intestine. Trei zile și trei nopți o duc într-o continuă neliniște. O sete de moarte și o adevărată incontinență a stomacului. Sunt supt ca un cadavru și demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărât să mă trimită în țară la spital. Îi e frică de febră tifoidă. Dar gândul ăsta mă îngrozește. Să mă duc bolnav de stomac în țară? Să plec de pe front din cauză că am „scaune” dese?