— Domnule, înțelege, vrei să te duci în țară?
— Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului?
Mi se pare că ar fi ceva, așa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din Țiganiada, care cer lui Țepeș soldați să-i apere de hoți.
— Domnule, te întreb încă o dată... Vrei să te duci în țară?... Nu vezi ce prăpădit și jigărit ești?... Vrei, sau nu vrei?
— Vreau... dar nu vreau să știe lumea acolo... că din cauza stomacului... mi-am părăsit camarazii.
— Dar vrei să știe că ai plecat să faci brânză mare și ai murit ca un erou... de stomac?
Știu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează, dacă vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orișan, Popescu și ceilalți când m-ar ști plecat de pe front, din cauza stomacului?
Băieții vin să mă vadă toți și aflu că, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regimentului în locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior — se zice valoros — dar toți erau obișnuiți cu Dimiu, care se dovedise capabil și bun camarad.
Dumitru îmi pune pietre calde pe burtă, beau cinci coniacuri, mă învelesc până peste cap și a patra zi, când aflu că regimentul e plecat, mă urc într-un furgon de bagaje și, fără să mai spun o vorbă doctorului, sunt plecat și eu.
Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu
Ordin să mărșăluim, cu cea mai mare iuțeală, neobosit, spre Sibiu, respingând orice forțe inamice vom întâlni în cale. Știam că, paralel cu divizia noastră, merg alte două, una la dreapta, alta la stânga. Pesemne că la Sibiu s-a întâmplat ceva...
Nu întâlnim în patru zile decât o perdea de husari, care face mereu, luptând admirabil, împingeri de recunoaștere ofensivă. Ne țin însă prea mult în loc, după opinia lui Orișan, care găsește că ne oprim în mod nepermis de mult o întreagă divizie de infanterie, în lupte fără importanță.
Ceilalți ripostează că avem în față trupe numeroase. Cert pare numai că inamicul n-are cu el decât o baterie, deci și forțele de infanterie trebuie să fie minime. În orice caz, desfășurarea noastră, batalioane întregi pentru simple escadroane, dovedește că avem un mediocru serviciu de recunoaștere.
Și mai dovedește incapacitatea conducerii noastre militare, care ignorează un principiu esențial al războiului: niciodată nu trebuie să desfășori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul. Sub nici un cuvânt. Care, și el, nu e decât o consecință a principiului fundamentaclass="underline" câștigă războiul armata care a angajat mai puține din forțele ei în bătălie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decât atâta timp cât au fost inferiori ca număr. Adevăr foarte explicabil pentru cine cunoaște cu adevărat psihologia războiului.
În șanțul cu buruieni al șoselei, așteptăm ca batalionul din față să-și deschidă drum.
— Ei, înaintăm? ne întreabă surâzând căpitanul Floroiu, pe noi, cei doi „pesimiști” ai regimentului.
Orișan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheală și surâsul condescendent, nu se prea trădează. E mai pasionat ca un ofițer activ.
— Asta e înaintare? Nu vedeți că e câmpul plin de batalioane românești, ca la manevre? Fără legătură... fără conducere. N-ați văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe și n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?
Intervin, întrerupându-l, ca să întăresc cele spuse de el.
— Și pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informați despre cele ce se petrec înaintea noastră, despre efectivul, oricât de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm? Dealtfel, nici nu știm sigur unde ne găsim. Regimentul nostru și cel de artilerie n-au decât un petic de hartă împreună, și e ceartă, pentru că artileriștii vor s-o păstreze pentru regularea tirului.
Un camarad e sigur că luptăm cu „divizia de la Sighișoara”.
Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofițeri răsturnați pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent și dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orișan la masă, o dată sau de două ori — cum am auzit că se face în armatele străine — câte lucruri ar fi azi poate altfel!
În ultima seară, pe când ne tălăzuim încolonați pe șosea (pentru un marș de noapte) auzim în fața noastră, în întuneric, nu știm unde, o răpăială scurtă și violentă. Coloana se oprește în loc și călăreți alarmați încep să ducă și să aducă ordine.
— Regimentul XX... unde e comanda brigăzii?
Se repetă, transmis:
— Comanda brigăzii? Comanda brigăzii?
— Aici, comanda brigăzii.
— Domnul general Y? domnul general Y?
Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care întreabă și fraza e luată și trecută ca o foaie, fără să i se mai știe locul de început.
— Aici domnul general Y... aici domnul general Y...
Gândul morții, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă și neliniște, problema dormitului în frig, în zorii zilei.
Peste o jumătate de oră reluăm marșul. După vreo cinci sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sunt răsturnate în șanțul șoselei, morți încurcați printre roți. Coloana merge încet și am timp să mă abat, în treacăt, și să întreb. O recunoaștere inamică, tare cam de un escadron, a așteptat ascunsă într-o pădurice, chiar lângă șosea, și a lăsat infanteria să treacă; iar când a auzit uruind artileria, a pus mitraliera să tragă.
Orișan reflectează pentru toți:
— Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri? Dacă era un batalion inamic întreg, ce se alegea din toată divizia? Pe mine mă minunează însă că ofițerul răspunzător din frunte, cine o fi fost, nu și-a pierdut totuși capul, a putut să-și dea seama de unde vin focurile, ce puțin numeros e inamicul... a detașat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justă apreciere a situației) și a curățat cu el, așa în întuneric, păduricea. O astfel de faptă provoacă atâta încredere, că uiți amărăciunea gândului că nu se iau suficiente măsuri de siguranță. Numai acelui ofițer hotărât i se datorește faptul că panica provocată în artilerie nu s-a transmis trupei întregi.
Mergem până aproape în zorii zilei. Sunt semne că a doua zi vom avea o bătălie serioasă. Batalionul nostru intră în avanposturi pe la trei dimineața, când ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui să trimită un post, mult înaintat în fața diviziei. Peste o râpă adâncă și mocirloasă, dincolo, pe dealul din față. (Așa ni se spune, că întunericul ascunde un deal, în față). Dar patrula se întoarce și ne spune că plutonul, trimis sub comanda unui ofițer, s-a culcat întreg, la o sută de pași de noi, fără să execute deci ordinul. Ofițerii companiei ținem consfătuiri, dar nimeni nu se supără, căci N. e singurul ofițer laș al regimentului și, lucru surprinzător, e privit cu îngăduință, de parcă ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu această considerare. În realitate, așa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulțumire sufletească de a se ști superior.
Eu singur sunt indignat, căci se hotărăște să trec pe lângă plutonul ascuns, să-l trimit la companie și apoi dincolo pe deal să constitui un post de siguranță. Și acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea, dacă nu cea mai groaznică. Durabilă halucinație de foc și de trăsnete.
Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norișorii de la răsărit iluminați din dos și tiviți cu aur. Trecem râpa, cu un sentiment de voie bună pe care ni-l dădea continua înaintare, iar când urcăm povârnișul din față, întâlnim două furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de inamic. Le cercetăm surprinși și descoperim că sunt pline de bunătăți. Îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolată și dulcețuri, descopăr scrisori pe care le iau și ziare nemțești. Oamenii iau și ei, iubitori, cu chibzuială de sățios, două putini de brânză. Ordonanța găsește, în sfârșit, mult căutata pătură.