După un sfert de oră, urcăm până la muchia dealului. Sus, ne găsim în marginea unui platou, ușor adâncit în mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. În față, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la stânga hotar e peretele negru al unei păduri, la dreapta nu-i hotar lămurit, căci sunt numai creșteri și îmbinări capricioase de muchii și râpi.
Pentru că era ziuă, desfășur oamenii pe un rând, lungiți la doi pași unul de altul, pun să se desfacă putinile cu brânză, le împart, prefac una goală în scaun și, mâncând ciocolată, citesc în lumina proaspătă a dimineții Neue Freie Presse.
„Scene de groază la Turtucaia — Douăzeci și cinci de mii de prizonieri — Bucureștii amenințați — Armata noastră trece ca un tăvălug de fier — Telegrame către Mackensen — Wer kann Rumanien retten?” sunt titlurile textului de pe o pagină întreagă.
Totul e nou pentru mine. Acest podiș larg din fața mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor și văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul și alte capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea cealaltă, cu mii de kilometri dincolo de podiș, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucureștii „amenințați”. Dar mai puternică decât orice, lumina înrourată și binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în fața mea și nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a podișului. Trimit un bilet lui Orișan:
„Am două căruțe cu bagaje, pradă pe alese. Trimite «saci» să încărcăm. Ai două perechi de cizme de conte hanovrez, că una mi-o lași mie. Spune căpitanului că aștept ordine”.
Iar pe dosul bilețelului, după ce îi trimit un ziar, căci uitasem:
„Am și alte ziare nemțești f.f. interesante. «Wer kann Rumänein retten?» un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe urmă le dăm lor tot.”
Podișul din fața mea e ca o bucată de plai, atât de dulce e scobirea din mijloc și atât de frumos începe, în stânga, pădurea din iarbă. Să tot faci „1 Maiul” pe o asemenea pajiște.
După un timp, dincolo, pe dâmbul scund din față, apare un călăreț. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continuă să mănânce însă brânză, cu o tihnă țărănească. E, între noi și el, ca la trei-patru sute de metri. După ce se uită liniștit la noi, își îndeamnă calul și coboară vreo treizeci de pași, spre destul de înghițita noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce și urcă la pas pe dâmb, se lasă în golul de dincolo, care duce până la Viena.
Numaidecât vin doi infanteriști. Se opresc și ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se profilează pe cerul tare și gol, ca niște ciobani pe o culme. Coboară treizeci de pași, se întorc apoi, și intră și ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac întocmai aceeași mișcare, coboară aceiași treizeci de pași, se întorc și se afundă înapoi, dincolo de margine.
Revin acum șaisprezece inși. Se opresc toți aliniați, se desfășoară în trăgători și pornesc spre noi.
„Sfatul” eroilor mei, care mănâncă brânză, e de părere să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, și eu, deși nu-l întreb niciodată nimic, ratific hotărârile lui. Dar nu, iată și cei șaisprezece s-au oprit după treizeci de pași, și în loc să deschidă focul, stau și se uită la noi. Ne uităm unii la alții, cum se uită vecinii, în fața casei, unii la alții, peste drum.
Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi.
Chem pe Nicolae Zamfir.
— Ascultă, Zamfire, ia doi oameni și târăște-te prin pădure până spre ei într-acolo. Vezi ce mai e și asta.
E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aș putea spune că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre și cu torente de foc, dar știu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad — așa cum stăm neadăpostiți — la prima salvă. Totuși nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în încăpățânarea de a rămâne.
Caporalul s-a întors cu urechi lungi:
— Domnule sublocotenent, nu știu, dar mie mi se pare că pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane.
Între timp, cei șaisprezece oameni, după ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie și, la o comandă, neauzită de noi, se opresc, se strâng unii lângă alții aliniați, fac stânga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marș de defilare. Un superior lovește în ei, din când în când, cu un baston sau cu o cravașă. Probabil că vor să se socoată în curtea cazărmii.
Pe urmă, într-adevăr, acest „superior”, spre neîntrerupta noastră nedumerire, stând cu spatele la noi, primește defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare și mai automată cu pasul ei întins. La sfârșit, se opresc în picioare, pe dâmbul care mărginește podișul, aliniați, cu fața la noi. Pare-se că, tot la comandă apoi, în stânga și în dreapta rândului, din golul nesfârșit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilități) apar sus și se aliniază, unul câte unul, alți soldați.
Pe un petic de hârtie, trimis căpitanului, cer să intervină artileria:
„Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în baterie a inamicului.”
Aștept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de amintirea tirului atât de precis al artileriei noastre. Pe coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul văii compănii și batalioane cenușii. Îmi zic că se fac regrupări, probabil, în vederea atacului.
— Domnule sublocotenent, ce soldați sunt ăia, care coboară pe vâlcelușă, înspre sat?
— Ai noștri, cine să fie?
— Așa e, că bine ziceți, da de ce s-o fi ducând așa înapoi?
— Manevre, Zamfir... manevrează.
Cei din față, din marginea cealaltă a pajiștei, nu mai coboară, stau nemișcați în picioare, împlântați în muchie, ca niște uriași soldați de plumb, prinși pe aceeași lamă de cositor.
— O sută cincizeci și doi.
— O sută cincizeci și șase, o sută cincizeci și opt, o sută șaizeci.
Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat și sunt nevoiți s-o ia de la capăt.
Orișan a venit el însuși, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumește. A și intrat sub coviltire, să încarce bagaje. Mă gândesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din fața mea sporesc necontenit și mi-e cu neputință să înțeleg ce vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea, dedusă din regulamentul serviciului în companie, care spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decât dacă sunt atacate. Îmi dau seama și care ar fi pericoluclass="underline" aș începe înainte de oră lupta, înainte ca mișcările de manevră să fie sfârșite, aș angaja astfel trupele noastre, pe jumătate la locul lor numai.
— Câți sunt, mă Dumitre?
— Două sute șaizeci, domnule sublocotenent.
Ilie Orzaru îl îndreaptă amărât și păgubos:
— De unde? Două sute cincizeci și șase... acum, uite, sunt două sute cincizeci și opt, și acum abia două sute șaizeci.
Se corectează unii pe alții cei care numără.