O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturând în fața ei, în câteva secunde, două sute șaizeci de morți.
Suntem grupați, ca două echipe de fotbal, la distanță față-n față, dar parcă am și mai bine impresia că nu suntem decât, câteva minute înainte de descărcarea revolverelor, cele două grupuri ale unui duel, față-n față. Cu deosebirea că martori, medici, „spectatori”, toți sunt aici combatanți, că distanța e de patru sute de metri poate și, mai ales, cu deosebirea că, după primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprită, ci abia va începe, până la exterminare, cu intervenția artileriei și a tuturor surprizelor posibile — și mai ales cu sentimentul că și cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte, poate mâine, poimâine, săptămâna viitoare, cine știe când. Cel puțin războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei.
Dar artileria noastră nici nu se gândește să tragă. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de hârtie:
„Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului și după aceea te vei retrage și d-ta”.
Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Și ce noimă are această protejare, când nici nu suntem atacați?
Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întâi vreau să știu ce am în față.
— Câți sunt, mă?
— Vreo trei sute și ceva, dar s-au oprit acum.
Soldații de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată, a pajiștei, proiectați pe cerul gol din spatele lor, așteaptă țepeni, ce?
Târăsc cu privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos înspre râpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul, într-adevăr, se și încolonase pe drumul alb. În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot de iad, și am văzut cele două căruțe crescute într-un munte de fum. Orișan trebuie să fi fost făcut praf, cu oamenii lui cu tot.
Acum salva de obuze, urlând aprig peste capetele noastre, se prăbușește în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicând, ca niște brazi, pământ negru. Oamenii fug în toate părțile, ca o adunare în care a lovit trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pârâul mocirlos are un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se năpustesc mulți acolo. A doua salvă de trăsnete, spintecând năprasnic pe sus aerul, cade tot în drum și face alte patru morminte circulare. Nu mai zăresc decât câțiva întârziați și pe aghiotantul regimentului, care fuge călare, în galop înnebunit. Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încăpățânat să-l vâneze și (poate crezându-l ofițer superior) trage toate salvele după el. Are totuși noroc să ajungă la timp, după un dâmb, unde îi pierd urma. Șoseaua crapă în explozii cumplite.
Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldații se culcă toți pe unde găsesc, când vin obuzele. După ce trombele de pământ negru și fum se risipesc îi vezi cenușii, lungiți ici și colo, fără să știi care sunt morți și care sunt numai culcați ca să se ferească de spărturi.
Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al râpii, învârtind brațul deasupra capului, semnalul de retragere. Întârziasem puțin, căci soldații de plumb au deschis focul și numaidecât, în urmă, au pornit spre noi... Focurile noastre îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia râpii și tragem mereu, senin, fără să știm ce ne așteaptă. E un schimb viu de răpăieli și fâsâituri, când dau și eu, agitând mâna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă conformă planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se prăbușesc acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, coborâm speriați, împrăștiați, fără să știm câți mai suntem, mai ales acoperiți de pământ și fum cum arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca și când ar fi căzut tâmpla cerului și jumătate din priveliști s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă.
O întârziere întinsă, și pe urmă alte șuierături. Ne prăbușim odată cu ele. Nervii plesnesc, pământul și cerul se despică, sufletul a ieșit din trup ca să revină imediat, ca să vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuși să dezlipim obrazul de pământ.
Față de cele austriece, obuzele acestea, pe care le bănuiesc nemțești, sunt de neasemănat. Trebuie să fie de 105 sau 150, jumătate fuzante și jumătate percutante. Sunt trase prea de aproape și urechea înnebunită nu le aude vâjâitura nepământească decât aproape, odată cu prima explozie, cea fuzantă, la trei metri de pământ, după care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în văzduh o trâmbă de humă și fum gros, ca o fântână arteziană neagră. Șuierăturile groaznice au ceva de șarpe de fier, de venire întinsă, de „direct amenințător” — atât cât ai timp să auzi din ele — căci plesnesc în detunături metalice, care sunt ca niște rupturi deasupra omenescului, răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers.
Ca un zăvor căzut mortal, prăbușirile mă readuc la realitate, iar seninătatea cretină cu care luptasem în ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului.
La început caut, cu cei câțiva oameni care se țin după mine cu ochii scoși din orbite, albi de groază, vreun adăpost, cât de mic. Dar povârnișul acesta ușor, pe care coborâm după o costișă mai abruptă, deși scade neregulat, nu oferă nicăieri adâncituri mai mari decât un culcuș de câine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de căpătâi, cu smocurile lor de iarbă. Suntem așa, sub cerul vast, și pământul nu vrea să ne primească. Trăsnete vin mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleștare ochii.
Cei care trimit obuzele trag cu socoteală, fără să fie neliniștiți de către artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmări efectul fiecărui obuz și deci pot modifica tirul, matematic.
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, își înjumătățește răsuflarea și se încordează iar, sec, în așteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipație, încleștezi dinții, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică și aștepți să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăștiat. Deasupra ta, întâia explozie îți sparge urechile, te năucește, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu ești mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alții, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi.
— Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit...
— E rău, Zamfire.
Oamenii se închină neîntrerupt. „Doamne, Maica Domnului, măiculiță”. Fugim, căci e totuna de stai pe loc. Problema de a ști dacă te oprești lângă un smoc de iarbă, sau lângă un mușuroi de pământ, e ca de la începutul lumii. Fugim deci la întâmplare, nădăjduind ajungem la râpă. Dar acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită. Dacă stăm culcați, salvele se răresc și ele, pândind; în clipa în care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbușind tot, vulcanic. Îi văd pe culme, în picioare, urmărindu-ne cu sentimente de vânători, cum trăgeam noi la Bran, de sus pe Măgura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndârjește (sau, cine știe, numai „îi plictisește”).
Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gâtlejul de atât înghițit în sec:
— Niculae, unde sunt ceilalți oameni?
— Nu...
N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de munți și fum. Am sucit gâtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocător. N-a fost nici de data asta. Pământul fărâmițat, țâșnit în sus, cade acum, cu întârziere, în ploaie pe noi.