Îmi pun, înspăimântat și cu mintea umilită, mănușile.
Mă gândeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl încearcă cei condamnați, care află numai în ultimul moment că sunt grațiați. Toată viața lor vor trăi sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnați cu fiecare lovitură și după fiecare, parcă, grațiați. Chiar când merg ceva mai departe, obuzele trec pe lângă tine, stârnind curent și vâjâind metalic, cum te târăște un expres când te afli aproape de linie.
Un nou salt, dar vâjâitura ne-a luat înainte, explozia e acolo unde vream noi să ne oprim, și când sosim cădem în groapa de obuz.
Mă trântesc jos, cu oamenii care se țin după mine. Parcă aș suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prăbușiri de locomotive înroșite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri de baros, cuie în timpane și cuțite în măduva spinării.
S-aud focuri de armă, au început să ne urmărească de aproape.
Știu că nu mai pot face nimic.
— Vin după noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfârșit, ca un bolnav de tifos.
E un fel de nepăsare parcă, mai curând un soi de nesimțire. Toată voința mi s-a consumat în convulsiuni. Vin fâsâituri de gloanțe și, așa, amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule și parcă departe de simțurile mele.
Încă un salt, pentru că departe, mai jos, e totuși satul. Iar vâjâituri, explozii și înaintea noastră țâșnesc puțuri de păcură.
E acuma parcă o clipă de întrerupere. Șoptesc istovit:
— Niculae, hai s-o luăm la stânga. Ăștia trag anume la zece pași înaintea noastră, ca să ne prindă în explozie.
Dar în aceeași clipă vin, năprasnic, vâjâiturile, căci în afară de tunurile care trag când suntem culcați, altele, ochite gata, pare-se, pândesc clipa când ne ridicăm. Desigur, profitând de acest prilej, cei de sus fac exerciții de tir, așa cum adineauri făceau exerciții de defilare.
Încercăm, sleiți, s-o luăm la dreapta. Dar și acolo obuzele ne ajung înainte, căci se calculează, prevăzând, ca vânătorii de porumbei. Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt mereu aceiași, dacă au căzut, și câți. Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe Marea Caspică furtunile sunt așa de groaznice, iar unii oameni și femei suferă atât de mult de răul de mare, încât totul le devine indiferent și nu fac nici un gest de împotrivire, chiar dacă sunt ridicați și aruncați în mare. Așa, descheiat de toate, mă simt și eu acum. Nu mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ sau de funingine. Abia mai înțeleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parcă.
— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.
Omul cu fața stinsă, cu mustața căzută și colțurile gurii înspumate, nu poate spune decât atât, și o spune aproape neîntrerupt. E acum o clipă de liniște. Trag, într-adevăr, peste deal, departe, și obuzele trec pe sus de tot, ca o uruială de vagonete, căutând pe cine știe cine. La vreo douăzeci de pași de noi e un pârâiaș stătut ca o mocirlă. Ne privim o clipă, îmi trec limba secătuită peste buzele arse și pe urmă o rup la fugă, căci oamenii vin fără altă chemare. Când am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite odată cu noi, au lovit numai în dâmbul dinainte, l-au săltat parcă zvâcnit și l-au înnegrit de pământ și fum. Urechile vâjâie înnebunite și fără întrerupere, chiar acum, când obuzele nu vin în noi.
Dar iată, sunt furioși de parcă ar fi fost păcaliți. Ei răriseră puțin loviturile, pentru că, acum înțelegem bine, ne credeau morți pe toți. Trag iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că, acolo cel puțin, obuzele lovind în moale nu vor mai exploda toate. E adevărat că numai unele ridică trâmbe de noroi, altele termină îngropându-se fleșcăit. Îmi dau însă acum lămurit seama că grozăvia clipelor e din altă cauză decât a exploziilor. Obuzele înseși, pe care le știm cât niște donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, parcă în noi, căutându-ne ca niște gloanțe. Și le simțim mari față de gloanțe, așa cum călătorii europeni trebuie să fi simțit când au fost atacați, dacă vor fi existat, de muștele veninoase, mari cât vulturii, din alte continente. Lovesc în jurul nostru ca niște săbii care n-ar izbuti dintr-o singură izbitură să ne reteze capetele și ar lovi apoi, furioase, vâjâind, în dreapta și în stânga, înainte și înapoi, zăpăcit și orb, căzând și rupând totul. Ne trântim până în gât în mocirlă, dar nu putem afunda (oricât de mare e groaza) și capetele, căci ar fi să murim înăbușiți. Fugim, cu tâmplele lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi și humă ridicate în față, înainte, la câte cinci-șase pași una de alta. Acum pârâiașul face o cotitură, iar malul din dreapta, mâncat de șuvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar dacă nu e adăpost de obuze, cel puțin nu putem fi văzuți și e neasemănat lucru această rupere din vederea morții. Din apă și noroi nu avem afară decât capetele. Suntem șapte inși cu fețele paralizate ca niște bolnavi în agonie.
Ceilalți trag acum cu o înverșunare arzătoare, de oameni cărora nu le-a reușit, din vina victimelor, o demonstrație.
Știu că dacă ar lovi chiar în muchia râpii, dacă pot spune așa, obuzul ar veni tot în noi și ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi atât de groaznic, căci ar fi între noi și el, nu știu, în prima fracțiune de secundă, o pernă de pământ, n-ar fi venirea proiectilului drept și plin, în craniu.
Trăiesc, plângând în mine, gândul că Achile cel incomparabil și viteaz era invulnerabil față de săgeți și săbii — și poate că tocmai de aceea era atât de viteaz — în afară de călcâi. Eu aș vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar craniul.
Patru tunuri trag în fața noastră, la zece pași, ca prin baraj să ne taie drumul și patru încearcă să dărâme malul (cât un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt cutremur.
După vreo jumătate de ceas, plictisiți, dezgustați, parcă s-au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfârșeală. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alții, înghesuiți într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un pat, unde ne-am târât cu toți. Doar, cu mustața una cu gura, de spumă, Marin Tuchei bocește întruna, silabisind tărăgănat, ca un blestem, de la început:
— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu...
Niculae Zamfir își ia cu mâinile mâlul cleios de pe obraji.
Îl întreb cu un zâmbet de recent operat:
— Ai scăpat, Zamfire?
— Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne ținem de dumneavoastră, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu dumneavoastră o fi și cu noi.
Vreo doi și-au aruncat armele, ca să poată fugi mai ușor.
— Unde vă sunt armele, mă Marine?
Clatină din cap cu tristețe...
— Armele noastre...
Niculae Zamfir își privește arma cu magazia încărcată de noroi.
— Dar parcă ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite.
— Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi?
Zamfir ridică încet capul deasupra și pe urmă parcă uimit, parcă resemnat:
— Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem câteva focuri să-i mai mirăm puțin și să fugim.
Scot mănușile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, încă doi oameni se ridică și ei.
— Trageți pe neochite, repede...
La răpăitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fără grijă, se trântesc la pământ.