— Eu nu-i pricep, de ce se mișcă așa de încet?... până acum, mulți cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din oală, întreabă unul.
— Neamțul e om cu socoteală — lămurește Zamfir — de ce să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula?
Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otravă în sânge. Știam că nu se terminase, dar realitatea revenirii e nouă. Îmi strâng înspăimântat mănușile. Pe urmă superstiția mă descompune cu desăvârșire. Arunc pachetul cu scrisori... Mi se pare că ar putea să fie legătura între acele scrisori furate și insesizabilul joc al întâmplării, care aduce un obuz la o jumătate de metru la stânga sau la dreapta. Arunc și aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parcă tot vreau s-o păstrez... atât de mare mi-e groaza de frig.
Obuzele care lovesc în mlaștină ne acoperă din nou obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie și se depărtează. Fiecare explozie ne năucește bătându-ne mereu țepi de fier, cu ciocanul, în urechi, și vuiește groaznic de metalic, ca și cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt.
O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta șase-șapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi?
Un obuz a lovit în muchie... Mi se pare că, apropiați, doi dintre oameni sunt loviți de rupturi, dar n-am timp să văd, căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleștează în convulsie epileptică.
— Ascultă, Dumitre, azvârle mantaua aia, ca să poți fugi mai ușor! și mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un mormânt. E o fugă deznădăjduită, prin albia pârâului, ca a aghiotantului călare, mai ales că apa e mai puțin mocirloasă aci. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură râpoasă. Ajungem acolo trei inși, după ce am fost despărțiți unii de alții prin fântâni țâșnitoare, cât un turn, de pământ și fum.
Dăm aci peste un grup de opt-nouă oameni din plutonul meu, care așteaptă un moment prielnic să fugă.
Din urmă mai vin încă doi, dintre cei care fuseseră cu mine. Când ajung, mai mult se prăbușesc decât se culcă, pe urmă caută cu privirea iscoditor.
— Petru Gărlici?
Iar celălalt cercetează.
— Nu cred, mi se pare că a rămas acolo... A Mariei...
Și pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim abia o clipă în urmă, așa că veneau cam după noi; atunci au văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei...
— ... și fugea, așa fără cap, după dumneavoastră, domnule sublocotenent.
— A mers ca la vreo patru-cinci pași și pe urmă a îngenuncheat și a căzut.
Oamenii se închină:„... mamă... ma...” Dacă nu cumva a fost vreo halucinație a lor, sabia vâjâitoare a nimerit totuși. Și cel care povestea reia, ca să-și întărească pentru el.
— A Mariei a fost.
Acum suntem toți vreo doisprezece.
— Haideți, că aci e capcana morții.
— Ne omoară fără luptă.
Dar nu avem totuși curajul să trecem prin focul de baraj. Dacă artileria inamică ar fi bătând o zonă fixă, nevăzută de cei care conduc focul, calculată doar pe hârtie, parcă hotărârea ar fi mai ușoară.... Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar dacă nu ai decât o șansă infimă, trebuie să încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmăresc ca pe niște gângănii. Gândul nu ezită, mâna nu le tremură, ochiul alege liniștit ținta, căci sunt netulburați de artileria noastră, ca niște mecanici de cale ferată obișnuiți cu rotițele și manivelele lor.
Totuși, în loc nu mai putem sta... Un nou salt, o nouă dezlănțuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, cât timp nu se vede nimeni, ci tunul așteaptă ochit gata, până când suntem în fugă).
Ajungem totuși în sat, după ce mai întâlnim pe drum alți câțiva oameni, din pluton. Poate să fie acum cam pe la prânz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dezlănțuit al artileriei.
În sat e ca o arătare de stafii militare.
Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul lui tot.
— Omule, de când te aștept...
Sunt încremenit de nedumerire. Când e o fugă generală, el așteaptă sub traiectoria artileriei și a morții.
— Cum era să te las singur pe aici? Asta-i.... Ăia de la regiment sunt niște câini... Nu părăsești un om, așa, cu patruzeci de inși, în fața inamicului care a pornit la atac.
Nu-l iau în brațe, nu-i strâng mâna, ci surâd idiotizat.
La o fântână, mă spăl pe față. Oamenii își iau mâlul funinginos de pe față cu dosul palmelor.
— Regimentul, batalionul? Unde sunt?...
— Regimentul? Dracu știe... trebuie să fie la trei ore de marș de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi și ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă păcătoșilor... Ieșiți și ăia din pivniță.
Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspântie vagă.
— O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta?
— Ce drum, băiatule? acolo sunt nemții.
— Și-ncolo?
— Și-acolo sunt nemții. O luăm la deal în sus, într-acolo-i regimentul.
Am senzația că ne-a cuprins o apă.
Urcăm, deci, pe povârnișul dimpotrivă, tot pe o vâlcelușă râpoasă, măruntă și cu lăstari.
Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe iarăși. Acum situația e însă alta.
Vâlcelușa face ocoluri. Când suie în pieptul dealului, nemții văd până în fundul ei și acolo nimic nu ne poate adăposti... Dar când o ia la stânga sau la dreapta, malul e paralel cu ei și ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decât vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supraveghează cu grijă. Într-un ceas facem și acești doi kilometri jucând, când e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al morții. De două ori întâlnim despărțiți de văi și nu știm încotro s-o luăm. Găsim spânzurat în câte un bețigaș, însă, câte un bilețeclass="underline" „La dreapta, Orișan”. (L-am întrebat mai târziu, cu o inexplicabilă neînțelegere de ce a și semnat bilețelele și mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeți că e vreo cursă a nemților.) Deasupra e un mare platou cu șoseaua și alte sate. Adică, exact, e țara obișnuită, că Săsăușul era căzut în albia râpoasă.
Acolo dăm peste Orișan... Constituise din oamenii rămași în urmă o ariergardă și ne aștepta.
Vine lângă mine cu figura lui, lungă și rasă, înflorită.
— Ai scăpat, măi?
— Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruțe...
— Mai scapă omul... m-am ales și cu cizmele. Zâmbește palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemțească?
— A fost.
Mă trântesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază. E cald, soarele și lumina albicioasă. Oamenii se adună grămadă... Fac socoteala... Lipsesc numai șaisprezece, cu cei eventual rătăciți, cu tot. Acest „numai” se referă la sentimentele de groază prin care am trecut și la risipa de obuze a nemților.
— Dumitre, e ceva de mâncare?
— Avem, dom sublocotenent... ouă și ciucalată de la căruțele alea.
Și le caută tihnit în sacul de pânză.
— N-ai aruncat mantaua?...
— Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? că acum încep ploile... Așa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat și practic.
Cad sleit și nemângâiat. Interminabilul bombardament a sfărâmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar și numai când e nevoie neapărat să răspund... Mă simt palid și când îmi trec mâna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca de mort.
Mă întreb întâi, lungit în șanțul șoselei, dacă nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă chinuie mai stăruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn?
Dacă nemții înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e neîndoios că n-aș fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lângă mine decât șapte oameni. E o problemă, care și în cealaltă viață (care nu e decât paralelă cu cea de acum) m-a obsedat mereu, încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalți de vârsta mea? În aceleași împrejurări, alții cum s-ar fi comportat?