Tudor Popescu fumează un chiștoc gălbui, ținându-l iscusit între arătător și degetul cel gros, cu ochi absenți, căci e gânditor și el, aci în șanțul cu smocuri de iarbă al șoselei. El de ce a rămas să mă aștepte? Știu că din cauza câtorva mici isprăvi, camarazii mei au oarecare admirație pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prietenești, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred că îmi iubesc atât soldații, n-am stat să adun răniții căzuți pe coastă? E adevărat că am fost poate cel din urmă, chiar din plutonul meu, dar eu nu știam asta și nici acum n-o știu precis. În sat nu trăgea artileria, și Popescu nu trecea prin încercările prin care treceam eu, e adevărat, dar poate că ar fi trebuit totuși să stau să adun din răniți... Și unde să-i duc?... cum să-i transport?... când trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri.
Și încă altă obsesie, cu rădăcini și mai adânci.
Sunt dintr-un neam inferior? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun, sau dacă aș fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?
Ei nu sunt din carne și nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta?
Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? și atunci trebuie să trag consecințele firești pentru toată activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.
Nu credeam în nimic... nici măcar în Dumnezeu... și această zi, arătându-mi limitele voinței și ale personalității în comparație cu alții, mă dovedea într-o inferioritate de epavă. A fost destul să apară nemții... focul a două baterii. Și totuși acum soarele era sus, prietenii mă așteptau... o companie întreagă strânsă prin grija lui Orișan, toată a noastră, pe răspunderea noastră, creată de el din nimic, ca o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real orgoliu și aproape că doream să rămânem în urmă. Încolonăm frumos acești o sută și ceva de oameni, făcuți dar țării, lăsăm o ariergardă mică în urmă și pornim.
„Wer kann Rumänien retten?”
Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt pod care arde, înțelegem despre ce e vorba în realitate. Orișan zâmbește trist, cu înțeles amar, când ocolim prin vad:
— Nu mai am speranțe de întoarcere.
După aproape treizeci de kilometri de marș istovitor, care mă idiotizează, cu urechile și capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne dăruiește cu indiferență de mecanism o seacă surpriză. Vom rămâne în avanposturi. Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de voință, încât cu greu mă stăpânesc să nu urlu furios.
Căpitanul, îngăduitor și feminin, mă potolește cu prietenie, uimit (ca un țăran care a vrut să rătăcească prin oraș un câine și îl găsește, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros când mă vede întors din valea unde mă lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, bătută de artilerie, se împrăștiase, se rătăcise și încă nu se știa nimic de ea.
— Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul maior să explice comandantului că e trupa obosită.
Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei și mergem să cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată poate, peste o divizie cel puțin, în cea mai mare învălmășeală cu putință.
După ce, cu chiu cu vai, găsim câteva grajduri și două odăi pentru odihnă, suntem toată ziua chemați la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întâile scrisori venite din țară. Pe un plic e scrisul mare, puțin aplecat, al nevestei mele. O pun ca și pe cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întâlnim, după atâta vreme, întâia oară, serviciile regimentului și toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat soldele și e musai să le luăm, semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă... sau s-a stricat... destul că e goală cu totul. Nu mai avem decât ce e pe noi.
Venim pe drum spre cantonament; Orișan îmi șoptește cu gând îngenuncheat:
— Wer kann Rumanien retten?
— Ce vrei să spui?
— Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.
— Și ce putem face?
— Douăzeci și cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.
— Dacă generalii noștri nu știu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.
Mitică Rădulescu e indignat.
— Adică voi credeți prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeți toate prostiile nemțești?... Și pleacă aproape întorcându-ne spatele.
Orișan se uită lung după el și pe urmă mă ia de braț:
— Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câți or fi, știu cum e condus războiul românesc? Își dau seama că nemții vor ajunge la București?
— Poate că da... poate că nu.
Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.
— Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la București... Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp.
— Cum o să pleci de aci?
Se apropie strâns de mine:
— Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofițer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.
Surâd cu milă.
— Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.
— Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.
— Orișan, ce crezi tu că putem face acolo?
— Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor.
Am rupt o ramură de copac și-i număr frunzele.
— Ascultă Orișan, dacă mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm... Ești în stare?
A rămas îngândurat.
— E prea complicat...
— Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt.
După-masă dorm vreo două ceasuri și când mă deștept îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că acasă sunt toți bine și: „Ștefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în fiecare seară, că el ne e singura nădejde... și vezi, fii cuminte... fă și tu cum fac alții”. Biata mamă, cum crede ea că „fac alții”? Nevastă-mea, pe hârtie lungă mov, îmi mulțumește pentru donație: „A fost o surpriză, m-a uimit... Să te gândești acolo, în război, atât de mult la mine.. Îți mulțumesc încă o dată că ai fost atât de drăguț în chestia lirelor, și-mi pare foarte rău că ultima oară ne-am despărțit puțin cam rece. După plecarea ta am fost tristă și a treia zi am plecat din Câmpulung. Singură... cu servitoarea... de-abia am găsit locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă poți, și cât poți mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele... Ieri am fost la mama... că sunt singură toată ziua... Te sărut, scrie des cum te afli. E adevărat că înaintați mereu? aici e o mare bucurie.”
Cheia de la birou, actele, am fost drăguț (?). Ce pot să fie pentru mine toate astea?... Ei au acolo pe „mâine”. Ce știu ei de ce a fost ieri în realitate în satul Săsăuș? Propozițiunea „că sunt singură toată ziua” mă face să zâmbesc, nu pentru că o recunosc tipică și atât de mașinal mincinoasă, cât pentru că îmi aduc aminte cât am suferit din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de ață al gândului întâmplător.