O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care știe că armata e în război? cum e atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aș da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din ziarele mari, de dimineață, să citesc, dedublat, cu ce literă? cu ce titluri? veștile războiului românesc.
— Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul celălalt Tudor.
— Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasă...
— Hai să vedem caii lui Corabu.
E un adevărat loc de rendez-vous ofițeresc grajdul vecin, unde căpitanul Corabu ține patru cai, prada lui de război.
— Ăsta-i din grajdurile lui Esterházy, arăta cu mândrie noul proprietar un roib pintenog, subțire și nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.
Corabu, ca să-și poată face colecție de cai, a întins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adică numai trei a capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întâlnită și l-a plătit, față de martori aduși anume, cu bani buni și foarte cinstit socotiți la preț. Admirăm cele patru animale subțiri, și vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.
— Și ce faceți cu ei, domnule căpitan?
E sincer uimit.
— Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă va costa solda pe un an, domnule.
— Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează gândul, crezând că glumește, un locotenent de administrație...
Dar căpitanul e destul de acru:
— Maiori ajungeți voi, hoții ăștia de la intendență... eu am să fac însă un grajd de cai de curse...
— De ce hoți, domnule căpitan, de ce ne faceți hoți?
— Uită-te la el, ni-l arată cu dispreț căpitanul, netezind mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba și atunci când ne-o trimit, o iau cu japca de prin curțile oamenilor și o trec apoi gras la socoteală.
Râdem toți, râde galben și locotenentul, dar până la noi a ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis — siguri cum sunt că scapă — câte-o adevărată zestre acasă.
Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, să ne dea țigări și vin bun, înfundat.
Pe drum discut cu Orișan și Tudor Popescu:
— Pe locotenent îl înțeleg, e sigur că se întoarce, dar Corabu?
— Da, e ciudat... încrederea asta...
Corabu îmi dă o spaimă liniștită, ca un bolnav care, spre deosebire de toți cei din jurul lui, nu știe că impresia de mulțumire și bunăstare pe care o are e semnul agoniei apropiate și face planuri unde să-și petreacă vara.
Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală de regat militar, e o mișcare de trăsuri, furgoane și automobile chiar, chesoane și tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gând de ordine.
Curțile sunt toate pline, cum sunt pline de care și trăsuri curțile hanurilor în zilele de târg, iar oamenii forfotesc în toate părțile.
Vinul și gustările, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.
— O săptămână, două, cât mai stăm aici, Vasiliule, suntem mușteriii tăi. Îți facem vad.
Un locotenent scurt, cu mustața blondă, întreabă mirat:
— Credeți că stăm aici două săptămâni?
— !?
— Trei zile, o săptămână cel mult.
— Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?
Ne vizităm cantonamentele și hotărâm ca seara să luăm masa împreună cu toți amicii, Tudor Popescu, Orișan, Mitică Rădulescu și cu mine.
Dar se vede că ordonanțele au vorbit despre banchetul nostru, că se mai invită și alții.
— Tu ce aduci? A nu, pui fripți avem... Și sardele avem.
— Da?... eu am ardei umpluți...
Ne prăpădim de râs o clipă... ardei umpluți?... ce idee, așa seara?...
— Dar, ardei umpluți... că a găsit mașină de gătit.
Pe jumătate suntem convinși... Orișan chiar face reflecția rezonabilă:
— Dragă, ardeii umpluți sunt o mâncare adevărată, de oameni așezați... cu pat și masă... nu pui fripți, de oameni veșnic pe drum.
Firește că suntem de acord, dar acum, amicul nostru primește cu greutate.
— De, nu știu... dacă o să ajungă... n-am decât o tavă.
Constat iar că pe front nu mai sunt acele tipuri „pitorești” de care e atât de plină literatura. Toți cei care sunt „pitorești” o vor — și sunt conștienți de asta — așa cum vor să-și facă un „cap” cei care-și lasă barbă. În tic, în formula repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un chefliu cu ticuri pitorești îl scuturi și îi vorbești grav și serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul e mai ales sinceritate, aproape de pământ și piatră. Nu e teatru, chiar când e glumă. Nu există deci tipuri pitorești decât la popote, la intendență și la etape. Acolo, când sunt uneori, și cei de pe front se lasă ispitiți. Acum suntem numai veseli.
Pe înserate a început să burnițeze. În odaia mea, patul cu cearșafuri albe e făcut (n-am dormit în trei zile decât trei-patru ore pe apucate) și masa e întinsă cum se cuvine pentru șase „persoane”, nu inși. E un soi de veselie, chiar când masa e încărcată și paharul plin, cam la fel cu veselia uscată a figuranților de teatru, care sunt veseli, strigă și beau din cupe goale.
Dar când aduce castronul cu aburi de supă delicioasă — unde l-o fi găsit? — ordonanța e oarecum grijulie:
— Domn sublocotenent ... nu-mi miroase a bine.
— Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică.
— Nu, XY a primit ordin de echipare...
Lingurile au căzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături în supă.
— Ia vezi, mă... Nicule... Paraschive, ăia de-acolo, ia duceți-vă să vedeți ce e...
Nu mai mănâncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din dezgust și istovire. Suntem brigadă cu XY.
Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie.
— Numai XY... la noi nu e nimic.
Dar atât nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de mâncare. Nici nu vorbim măcar... Tudor Popescu s-a dus să se trântească pe unul din paturi, în așteptare.
Țignale prelungite și, în stradă, comenzi scurte, corectate. XY se formează pentru plecare în seară.
— Să vedeți, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am eu o presimțire a mea... că pe noi ne lasă în pace. Uite, eu mănânc fără grijă...
Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă.
La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm apoi pe o ploaie rece și pătrunzătoare de toamnă.
— Vedeți, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc...
— Bravo, Dumitre, ești o ordonanță clasică...
— Da, dom sublocotenent...
— Ce da, mă?
— Sunt așa... cum spuneți dumneavoastră.
— Ești un prost.
Sunt îmbrăcat tot în costumul ofițeresc subțire (căci abia mai târziu ofițerii se vor îmbrăca cu aceleași haine, vag ajustate, ca și trupa) cu care am plecat în ajunul Sfântă Măriei.
Toți îmi admiră cu invidie mantaua... Orișan are perechea de cizme de husar lungi, roșii, dar se codește să le puie, căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, prea vizibile.
Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un dric. Nu se vede nimic și, după ce ieșim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaștină. Credem că nu intrăm chiar azi sau mâine în luptă; ba încă ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric beznă, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecăm, ne ținem unii de alții și ajungem cu toți în șanțul din marginea drumului.