— Atenție... pod sfărâmat... se transmite, venind din om în om, înștiințarea. Dar cum întunericul e prea de nepătruns, cădem toți, rând pe rând, în mocirlă. Ne scoatem, târându-ne, unii pe alții. Mai fiecare pas e făcut din trei pași: unul alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stânga și în sfârșit cel bun înainte.
Mi-e imposibil să știu în ce direcție mergem.
— Atenție... atenție... cheson împotmolit.
Ocolim așa ca să ne conformăm indicației, deși ne întrebăm dacă nu cumva acum greșim. Trecem probabil pe lângă un tun, dar nu știm unde e...
Sunt sleit... mi se îndoaie genunchii uzi...
Ghetele de șevro mi-au devenit ca niște bandaje de noroi rece în jurul picioarelor...
Mi le smulg cu greutate, ca și când pământul mi le-ar suge.
Plouă mereu și întunericul e atât de mare de parcă suntem rătăciți într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de lumină măcar. Între o pâlpâire de țigară și soarele tot, e mai mică deosebire, fără îndoială, decât între o lucire de zid alb și întunericul absolut.
Când uneori drumul ocolește, întunericul devine și el mai lichid și ne spală obrajii.
Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: stinge... stinge lumina. Și e fără noimă, căci o lumină nu poate indica o poziție, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bâjbâim mai departe prin întuneric.
— Zamfir... Niculae Zamfir... Nu răspunde nimeni. Zamfir!... Pun mâna pe cel din stânga mea: Tu ești Zamfir?
— Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne — și aci îmi trântește o porcărie soldățească.
— Mă, cine ești tu, mă... n-auzi? și îl iau de gât...
Cineva îmi recunoaște vocea:
— Mă, e don sublocotenent de la a noua.
— Don... don... sublocotenent... eu sunt dintr-a șaptea.
— A șaptea? apuc de raniță pe cel dinaintea mea... Cine ești? Din ce companie ești?
— Vasile Tonitu dintr-a șaptea.
— Mă, aici sunteți dintr-a șaptea?
— Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci o dată.
— Dar a noua unde e, mă?... Ei, a noua...
— Aici, don sublocotenent, răspunde unul și parcă îi e vocea fosforescentă, atât de mult o simt.
— Unde sunteți, de aici: înainte... înapoi?
— Păi nu știm unde sunteți dumneavoastră...
— Mă, care are o izmană... o cămașă albă... Puneți-le pe spate, ca să ne mai lămurim puțin.
În sfârșit, ne regăsirăm... Compania era în urmă.
Să tot fie miezul nopții...mergem parcă de o veșnicie. De repaos nici vorbă nu poate fi... Adică nimeni nu se poate așeza... căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfârșit. Suntem parcă la sute de metri, îngropați în păcură.
Frigul nu-l simt încă decât la picioare... când stăm în loc... dar mă gândesc ca la un vis nebun, că aș putea să fiu într-altă parte... că la ora asta există oameni care dorm în pat... sau într-un bordei uscat... că există oameni care se odihnesc într-un grajd, fie și pe băligar cald.
— Loc... loc... loc!
Artileria...! Vine din urmă artileria.
Știu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă lovesc de cei din dreapta și stânga mea... mă lovesc de boturi de cai și roate de tun. Oare artileria merge tot așa de încet ca noi? Oare caii văd mai bine?
După un timp, tunurile se împotmolesc și se descoperă că infanteriștii se așezaseră pe lanțurile care leagă ante-trenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier și de roți iar; și, trimise parcă nu se știe de unde pe deasupra, strigăte îngrijorate de „tăcere!”.
De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile și trei nopți n-am dormit decât aseară, în șanțul șoselei două ore și azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aș vrea să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.
Măcar dacă aș fi aghiotant de batalion, să merg călare.
Mi se pare atât de puțin ceea ce cer. Sute de artileriști călare, ofițerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul călare, firește și ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigadă, la divizie, la toate aprovizionările și la toate birourile, la toate misiunile și la toate depozitele, atâți alți ofițeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aș vrea decât un cal, pe care să merg alături de camarazii mei, mai robuști, pare-mi-se.
Mergem toată noaptea și acum am pierdut absolut măsura timpului, totul capătă pentru mine o senzație de veșnicie, de existență inumană.
De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un timp.
Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem fața) și voinic mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi dă vestea că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde știe asta.
— Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă.
Într-adevăr, peste câtva timp întunericul începe să se încenușeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra mării, așa încât, deși au început să se zărească ramuri negre de copaci, oamenii nu se văd încă decât ca prin ceață, căci au și ei uniformele tot cenușii.
Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în față pânze de apă rece. Suflăm greu și mergem înainte.
Când s-a luminat de ziuă, parcă am ieșit dintr-un tunel. Ploaia și vântul de toamnă reped în copaci și tufișuri, verzi încă, palele de nori albi care se târăsc pe marginea drumului, căci acum suntem într-o pădure tânără de carpen și stejăriș. Ne căutăm oamenii și din mers ne reconstituim unitățile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot așa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorțește... După ce ne-am odihnit ca niște cai, când pe un picior, când pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. Îmbrăcămintea e toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi, ghetele de șevro mi s-au spart azi-noapte și acum, cu ciorapi noroioși și boturile atârnând, e mai rău decât dacă aș fi desculț. E un frig care ajunge până la oase... Dealtfel, de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecând ca melci reci, șiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vară, asta e o ploaie deznădăjduită și înghețată de toamnă.
Pe la nouă dimineața abia, maiorul o ia la stânga pe o vâlcelușă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. Câte vâlcelușe ca astea am văzut eu, cândva, în altă viață, de la fereastra vagonului-restaurant, între Pitești și Slatina!
Ajungem într-o vale mai largă puțin, prin fundul căreia trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pârăiaș. Departe, la câțiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă largă, urcă, atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem că inamicul ocupă aci dealul mic și păduros din față, al cărui povârniș e bătut și de artileria lor și de a noastră. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cât se pare, că pe acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar.
— În trăgători... în trăgători.
Maiorul pornește împotriva dealului împădurit din față, și cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un adevărat asalt. A fost, poate, și s-a retras, nu-mi dau seama, dar când pătrundem în pădure urlând: înainte... înainte!... nu găsim pe nimeni. În schimb ne împrăștie focul artileriei noastre, care lovește în plin.
— Să nu mai tragă artileria noastră... să nu mai tragă artileria noastră! urlă disperată toată lumea.
Nu ne rămâne decât să alergăm mereu înainte: de partea cealaltă a dealului priveliștea e foarte cuprinzătoare. E un fel de uriașă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu mici culmi, bune de pășune, pe toate marginile, cu pădure pe stânga. Prin mijloc, pârâiașe mici cu tufișuri mărunte, îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine și artileria lor — căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri — ridică trombe de păcură și fum înaintea noastră, trăsnind și rupând fier.