— Înainte, și fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul Dimiu. Legătura... legătura... treci prin baraj.
Și cum crede că nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi arată cu mâna, și apoi spre stânga:
— Voiculescule, prin pădure... pădure... pădure, n-auzi? ... înainte...
Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul zvâcnește când e lovit în coastă. Cratere negre cât niște roți mari de locomotivă răsar apoi în iarbă.
Loviturile sunt întrerupte și oamenii se opresc îngroziți. Situația e însă mult mai ușoară ca alaltăieri. Barajul e fix și orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne găsim acum, la douăzeci de pași de el, nu cade nici un obuz, iar dacă traversăm patruzeci de pași printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.
Cu ochii sufletului închiși, în picioare, strig pe nume câțiva dintre oameni... „Zamfir Niculae... Ciorbagiu... haide”. Dar după câțiva pași oamenii se opresc, și în carnea și nervii mei e un consimțământ.
Înaintea noastră sunt culcați alți trăgători. Barajul e ca să împiedice sosirea noastră, a rezervei, și nu avem puterea să ne repezim să trecem prin el. Pământul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar nevăzut acum, râcâie și azvârle pe o zonă anume pământul, ca un câine sau ca o fiară care cu picioarele și ghearele își face groapă.
Cu un genunchi pe pământ, fără armă și după ce am dat și mantaua ca să mă simt mai ușor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se că spre stânga obuzele cad mai ritmic, așa încât s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fâsâituri șuierate, de șarpe întărâtat, și aliniate ca din nai, trec pe lângă mine.
— Mitraliera... trage mitraliera... culcați!
— Suntem pierduți, căci culcați... neculcați... așa fără adăpost, bătuți de mitralieră, e moarte sigură.
— Zamfir... Grigoriță...
Și mă năpustesc înainte în baraj.
Năruite lângă mine, obuzele sunt parcă prăbușiri de trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ți plesnească geamurile. Și trăsnetul nu e nimic pe lângă această dezlănțuire, căci e unul singur și, odată căzut, te găsește scăpat... dar aici, tocmai pentru că a venit unul, știi că mai vin și altele.
Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cădem poate, căci nu văd nimic, cu anticipație... „Nelovit” e constatarea de un sfert de clipă.
Din nou o goană înnebunită...
Sunt dincolo... în plină bătaie, pentru atacul de baionetă... Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gândesc la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă până la cer... a morții... a lumii celeilalte, dintre spațiile reci.
Totul dă impresia de nou... originar...
În față, am ajuns din urmă, într-o mică vâlcelușă, un lanț de trăgători, culcați în tufiș și printre smocurile de copăcei... La dreapta, la câteva sute de metri, un lanț de trăgători, al nostru, se abate înapoi — văd bine, căci sunt și ei pe pășunea largă — ca un gard prăbușit întâi la un capăt... pe urmă la celălalt... nu văd nici un soi de inamic... decât foarte departe la stânga în fund, pe un dâmb, un șir de oameni culcați ca niște mogâldețe, exact ca țintele culcate pe câmpul de tir de la regiment.
Mă scol în picioare și strig și ofițerului pe care l-am ajuns din urmă:
— Domnule căpitan, hai înainte.
Toată lumea îmi urlă ca la teatru, când ăi din urmă nu văd: „Jos! jos!”
— Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire... Vrei să ne descopere aici? Lasă să-i ia prin pădure, pe flanc.
Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: „Înainte... înainte...”, deci rămânerea pe loc mi se pare o dezertare.
Constat, așa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu e acea „ploaie” de gloanțe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din când în când câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, când gloanțele trec mai pe sus... fâsâituri șuierate, de șarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trecu anunțate năprasnic, mereu, cum se anunță uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu un fel de titanică nerozie, transformând doar pădurea în ruine și fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au să-l poată dărâma, oricât l-ar zgudui.
„Degeaba” chiar, nu e... Înțeleg că așa, bătând haotic în dâmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată artileria la tăcere — căci nu mai trage nici un tun românesc pe aci — ei fac un fel de demonstrație gratuită ca toate demonstrațiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a armatei întregi e pecetluită. Câtă vreme ei pot dezlănțui în liniște un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătățită și nedezorganizată, e înfrângerea.
„Wer kann Rum„nien retten...?”
Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pământ ca ghearele și provoacă un urlet de bâlci.
— Păziți... trag ai noștri în noi... păziți!
Un lanț care a apărut sus pe coastă, neștiind unde se găsește inamicul, cum n-am știut nici noi, crezând că tot ce e după culme e dușman, trage în noi...
Fugim urlând și ne adăpostim, încocârjați, în șivoiul vâlcelușei.
— Nu mai trageți... se strigă înapoi... nu mai trageți!
Acum văd că sunt câțiva morți... cu capul culcat pe braț, cu fața în sus, toți cam în aceeași atitudine. Parte sunt desigur loviți din spate...
S-a dus elanul de la Olt... de la Măgura Branului.
E în mine o tristețe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sunt urmăriți cu focuri? nu e luptă acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noștri. E ceva de înmormântare în amurg sărac.
Cărți de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt goale ca niște sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea...
Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel.
Rămân așa în vâlcelușă, cu lanțul întreg de oameni plouat până la piele, ros de tristețe, cam jumătate de ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. „O să ne ia pe flanc.” Dar e o imposibilitate... nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.
Ai noștri trag în mod stupid, în sus, orbește — dealtfel, nici nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare.
Iată însă că în stânga, în pădure, reîncep iar urletele batalioanelor noastre: „Înainte, înainte...”
Nu mai pot sta locului.
— Hai înainte, domnule căpitan... hai, că auzi... la stânga...
Într-un anumit sens, nu-ți trebuie prea mult curaj ca să alergi înainte; de vreme ce câmpul e gol, dă, cât de cât, o impresie de manevre.
Căpitanul îmi arată cu mâna că în pădure, înapoi, se întâmplă ceva...
Cu mustăți mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii lui, căpitanul e o enigmă pentru mine...
Când azi tot vom muri — căci azi e ziua, nu mai încape nici o îndoială — ce câștig e să fii plesnit de gloanțe aci, în loc să mergi înainte?
Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet: „Înainte... înainte...” Căpitanul cu oamenii se ridică și pornim tot lanțul înainte, urlând mereu. Mergem ca la trei sute de metri, în salturi succesive.