Peste un sfert de oră încă, am ieșit din pădure, am traversat vâlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o șosea mare.
O nouă poartă, nevăzută, se deschide de asta dată spre o altă lume, sau poate e aceeași, pe care o trec invers.
Ambulanța ne duce până la jumătatea drumului, unde e un post de ajutor și de unde vom fi luați de ambulanța-automobil a diviziei. Găsesc printre răniți, pe jos, și un grup de nemți, culeși în urma noastră când urlam nebunește.
Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Când eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii și eu nu văzusem nici una. Luptam mereu cu nemții și acum îi vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc și suferă. Credeam că sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glonț și umbre, departe.
Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aș da să știu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată, pe care s-o găsesc și în dicționarul experienței mele, și apoi, pe baza ei, confruntând, eu mi-aș da seama de valoarea tehnică și sufletească a întregii campanii, stabilind „linia” așa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor și altul străin, se pot fixa, ca situație, față de toate țările cu cai de curse.
Un timp cu fața lungă și dură ca o mască stă puțin cam într-o rână. Are ochelari de sârmă și de bună seamă e gradat, dacă nu ofițer. Sunt, aliniați mai mult sau mai puțin, ca noi toți, pe marginea șoselei, în șanț, ca la un bazar de răni de tot soiul...
Simte că îl privesc și întoarce capul. Aș vrea să intru în vorbă cu el, normal, și n-am un pretext. Sunt stângaci ca și când aș vrea să acostez o femeie, și la fel, el, cu morgă, evită să lege „cunoștință”. N-am țigări, căci i-aș oferi. Aș vrea să vorbim ca doi profesori.
În timpul acesta, vine și pleacă — făcând naveta — ambulanța-automobil a diviziei. Până la noi mai are. Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajează mâna.
În sfârșit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamț în franțuzește dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franțuzește:
— N-am nimic de vorbit cu dumneata.
Simt că vorbește de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureștean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să-l lovesc, așa rănit cum e el. Îl simt voit și acest joc de „față-n față” trezește în mine o mânie larvară. Nici unul dintre motivele invocate obișnuit în campaniile de ațâțare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură și cu dorința de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezență moralmente necesar și numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendințele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului și tăbăcăriei românești, dar nici ideea de administrație germană, care nu pare chiar așa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenția inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorități de rasă. Afirmația asta apărea incertă, în literatura de propagandă, și nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofați din tranșeele apropiate și atunci am tras câteva focuri cu ura și cu satisfacția cu care ești ispitit să apeși pe trăgaciul unui browning, mic și gingaș, ca să dobori un atlet obraznic și grosolan (așa, ca o demonstrație). De câte ori un fapt dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat național al conștiinței mele, trezea în mine aceeași pornire de furie.
Acum mă stăpânesc, totuși, și îl privesc stăruitor, ca să-l fac să se întoarcă spre mine, ascultând ca de o poruncă, fără să vrea.
— Dumneavoastră, soldații germani, aveți pretenția de a fi și curajoși și proști în același timp. Dumneata văd că nu faci excepție, nici de la una, nici de la alta.
Ridică mantaua de pe pântece și-mi arată, fără o vorbă, un amestec de sânge și rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e totdeauna un favorizat, față de cel ce rămâne.
— Soldații... dumneavoastră.
Îi arăt, întărâtat, și eu pe răniții noștri...
— Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucerești lumea...
Zâmbește amar:
— Cu glonțul trecut prin pântece, m-au silit să merg douăzeci de pași.
Îmi dă un fior de oroare. Înțeleg pe urmă că soldați de-ai noștri, dintre cei sosiți în urma liniei de atac, neștiind că e grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă până la targa cu care l-au adus aci și în care stă acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în ambulanțe, să vie, și acesta, plictisit și fără nici o vorbă, îi face o injecție.
— Când ai fost rănit, și pe la ce oră?
— Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure și am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul.
Așadar, căpitanul mustăcios și încleștat de pământ a avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins și ridicul... și de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just... așa ca de obicei.
Neamțul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost și la Verdun. Vreau să știu cum i se pare lupta de azi...
— Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe aici, iar din alte părți am scăpat.
E o logică pe care o plătesc cu un surâs mieros.
— Dar în comparație cu alte lupte?
— Nu e comparație.
Întâi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparație între un leu și un câine. Simt că nu voi putea înțelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înțeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili „linia”.
Stărui surâzând:
— Totuși?
Acum cred că el nu e atât de inteligent să poată stabili raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere și o mai justă înțelegere a detaliilor caracteristice. Ficțiunile nu se pot compara și el nu poate crea realități.
— E altceva... ăsta nu-i război adevărat, și întorcându-se spre vecinul lui, tot neamț, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches Trommelfeuer...
— Așadar, găsești că a fost un bombardament puternic... neobișnuit: am un punct comun în vocabularul logic.
E uimit că înțeleg nemțește.
— Puternic? hm... și surâde... Ce-am văzut noi la Verdun și pe Somme... Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgând... Azi au tras toate, cine știe, optzeci, nouăzeci de tunuri.
— Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarășului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră?
Se strâmbă de durere, își pipăie burta cu dezgust. Ca toți cei atinși de peritonită, are mintea extrem de lucidă. Injecția l-a făcut vorbăreț chiar.
— Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ți spun eu dumitale o vorbă... Nouă germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toți tăieturi... Uite, aici, și-mi arată în fața urechii o crestătură... Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu știe să se bată, că e periculos... Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră ați fi știut să faceți război, nu mai eram eu azi aci, ținându-mi mațele în brațe.