La București ni se spune că mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, așa mi s-a părut cel puțin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane și imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofițeri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce preferințe avem. Cei mai mulți au optat pentru câteva mari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiți de frumoase doamne din societatea românească. Era adevărat. Dar ceea ce deosebește o societate de civilizație de una de cultură e că lumea ei imită și practică pasionat și cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă stăruința de a duce lucrurile până la un capăt și nici curajul de a suporta toate consecințele. Câtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi și decor inedit, ele au umplut cu surâsuri și alba lor prezență sălile cu răniți. Atât. Dar am văzut, câteva doar, mai târziu, curățind în spitalurile de la Iași, în după-amiezi pustii de iulie, răni puturoase.
M-am gândit, cu un fel de neliniște, că, dacă voi fi în București, voi fi vizitat de ai mei și că voi fi obligat — acum când eram atât de obosit — să joc un fel de teatru de dragoste și bucurie.
Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia să aștept câteva ore și între timp, vestită de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară mama.
A plâns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă de colonia, o învelitoare — „căci nu se știe dacă la spital vei avea ce-ți trebuie”.
Și totuși durerea ei îmi era străină. Când a murit unchiu-meu și ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început pătimașa discuție în ce privește împărțeala, nu știu dacă aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul acela ca o străină, s-a crezut „parte” a vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, și străin am rămas. Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de duioșie, dar ireparabilul se săvârșise. Știam până unde merge afecțiunea mamei. Mai târziu, am căutat zadarnic să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuțiile de interes iau cîteodată tonul acesta de proces între străini, și că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecțiunea mamei, care de atunci avea pentru mine și mai multă atenție drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare, păstram, fără să vreau, un aer de protecție, de indulgență amabilă, îndepărtată, de surâs limitat și limitativ. Asupra evoluției vieții mele ea era acum ca un astru răcit, fără influență.
Îi sărutam zâmbind mâinile, primeam daruri cu demonstrații tandre și absente, dar așteptând, cum aștepți într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situația dintre tine și cei care te-au petrecut începe să se prelungească stânjenitor.
Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea și am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitând o întrebare inoportună.
Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, preocupat și amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile sunt complet vindecat și bun de întors înapoi pe front. Asta a întunecat-o oarecum.
La spitalul județean din R. sunt într-o rezervă cu un camarad de regiment, rănit la genunchi. Am cărți de citit, dar rumoarea tăcută, de efluvii, a orașului nu-mi dă liniște. După o săptămână de dureri mari, pot ieși. Sunt foarte înconjurat, căci ofițerii regimentului sunt într-un complex de rudenii, care îmbrățișează toată urbea. Neliniștea e mare și comunicatul oficial e așteptat la ora patru cu întinsă măcinare. Orașul, din cauza militarizării (polițaiul a devenit maior, cu „stele” în loc de grade, dar oricum maior, șeful de poștă a fost asimilat și el, în sfârșit, afară de pensionarii cafenelelor din „centru” toată lumea a trecut la partea sedentară a războiului și e deci foarte activă), trăiește în casele, cu aspect de vile, în grădini, în centrul plin de prăvălii, o viață deosebită. Camioanele care trec, furgoanele, detașamentele sunt cercetate cu atenție și interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu evacuarea? căci luptele se dau acum în Carpați, la optzeci de kilometri depărtare.
Războiul e, dealtfel, o ocupație nouă și provoacă animație chiar în ținuturile retrase, darămite aci. Cu umbrela la subsuoară, profesori bătrâni ies la ora patru la plimbare, renunțând la somnul de după-amiază deci, eveniment caracteristic, pentru ca să citească, afișat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. „Lupte vii, bombardament intens”, „atacuri puternice în regiunea cutare”. Niciodată un cuvânt despre înfrângere sau retragere. Cei care țin minte știu că numai comparând două comunicate poți afla ceva.
„Pe înălțimile din pasul Rucărului au loc vii lupte de infanterie”, spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil.
Iar a doua zi, între alte puncte:
„Inamicul a atacat puternic pozițiile noastre de la sud de Dragoslavele”.
Dacă știi că între Rucăr și sud de Dragoslavele sunt șapte-opt kilometri, atunci știi și cu cât s-au retras trupele noastre, de ieri până azi, iar dacă nu, crezi că nu s-a întâmplat nimic.
După-amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales prin prezența femeilor, care ies la plimbare. Ofițerii de la diverse depozite și comandamente (e aci cartierul corpului de armată) își lasă și ei serviciul, ca niște funcționari conștiincioși, către orele șase. Ești tentat să crezi că și pe front, la această oră, ofițerii încuie sertarele, se spală pe mâini, își potrivesc figura și ies din tranșee în oraș, fie invitați la o partidă de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. În realitate, constat și acum aceeași neputință a imaginației de a realiza în abstract. Nu există decât o singură lume, aceea a reprezentărilor.
Nu putem avea în simțuri, și deci în minte, decât ora și locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenționale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simplă firmă provizorie. Nu poți fi în două locuri deodată. Eu știam, când suportam bombardamentul de la Săsăuș, că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou și de masă. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spațiu și mai ales în afară de noțiunea timpului. Îmi zic: poate că la ora asta Orișan suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice emoție, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei reprezentări, de irevocabilul întâmplării reale.
Sunt privit — așa cum umblu cu alți camarazi, cu mâna bandajată — cu destulă curiozitate. Nu-mi displace; senzația reală că sunt privit îmi pare ca un fel de gâdilătură, de îndurat oarecum, dar în cele din urmă insuportabilă.
— Rămâi aici, mă îndeamnă camaradul meu. Vine generalul A.
— De unde știi?
— Vine cu automobilul... Știu de la prefectură. Uite pe fostul primar, Vasu... pe avocatul ăla bătrân... toți îl așteaptă... Primarul, un medic excelent, care are darul de a fi în tot locul, e acum și el lângă grădina publică, așteptând cu toată lumea miracolul. S-a răspândit vestea că „generalul” va trece spre front.
— Parcă se spunea că l-a otrăvit, că i-au turnat spionii nemți, printr-o ordonanță cumpărată, otravă în cafea?
Surâdeam amândoi, căci cunoșteam legenda. Comandant de armată în Dobrogea, generalul A. a oprit câtva timp în loc înaintarea inamicului. Și e atâta sete de idolatrie, sunt atâtea disponibilități de nădejde în poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara înaltă a istoriei, încât figura generalului a și devenit legendară.