În căutarea Cornului

Robert Jordan În căutarea Cornului Volumul 2 • Seria Roata Timpului

Și se va întâmpla cândva ca toate cele făurite de om să se sfărâme și ca Umbra să se întindă peste Pânza acelei Vârste, iar Cel Întunecat să atingă iarăși lumea. Femeile au să jelească și bărbații au să tremure, atunci când semințiile pământului se vor fi sfâșiat ca pânza putrezită. Nimic nu va rămâne în picioare și totul se va pierde…

Și totuși, se va naște unul care să înfrunte Umbra, se va naște din nou așa cum s-a mai născut, și asta pentru vecie. Dragonul va Renaște și în clipa aceea mulți vor plânge și vor scrâșni din dinți – în pânză de sac și cenușă își va îmbrăca poporul și va frânge iarăși lumea cu venirea sa, retezând toate legăturile care strâng. Ca zorii cei curați ne va orbi și ne va arde, și totuși se va înfrunta cu Umbra, Dragonul Renăscut, când vine Ultima Bătălie, iar sângele său ne va da Lumina. Lăsați-vă lacrimile să curgă, seminții ale lumii. Plângeți pentru salvarea voastră.

din Ciclul Karaethon: Profețiile Dragonului traduse de ELLAINE MARISE’IDIN ALSHINN, întâiul Bibliotecar la Curtea din Arafel în anul de grație 231 al noii epoci, vârsta a Treia

PROLOG În Umbră

Bărbatul care-și zicea Bors, cel puțin câtă vreme se afla în locul acela, rânji, auzind șoaptele înfundate care răsunau prin încăperea boltită, precum un gâgâit încet de gâște. Cu toate acestea, grimasa rămase ascunsă în spatele măștii negre, de mătase, care-i acoperea fața – așa cum erau acoperite și celelalte o sută de chipuri din încăpere. O sută de măști negre și o sută de perechi de ochi care încercau să vadă ce se ascundea în spatele lor.

Dacă nu priveai cu atenție, puteai crede că te aflai într-un palat – în camera uriașă erau cămine înalte de marmură și lămpi aurite care atârnau din tavanul rotunjit, tapiserii pline de culoare și podele mozaicate, cu felurite modele. Dar asta numai dacă nu priveai cu atenție – altfel, ai fi putut observa, mai întâi de toate, că nici un cămin nu dădea căldură. Erau pline de bușteni, groși cât brațul unui bărbat, iar deasupra lor dănțuiau flăcările, dar totul rămânea rece. Pereții din spatele tapiseriilor și tavanul care se pierdea pe deasupra lămpilor erau din piatră nevăruită, aproape neagră. Nu existau ferestre. Uși erau numai două, câte una la fiecare capăt. S-ar fi spus că cineva încercase să făurească o imitație a odăii de primire dintr-un palat, dar nu-și dăduse osteneala decât s-o schițeze, adăugând câteva amănunte ici și colo.

Bărbatul care-și zicea Bors nu știa unde se afla această încăpere – probabil că nici ceilalți nu știau. Nu-i făcea nici o plăcere să se gândească unde ar fi putut fi. Fusese chemat – și asta era îndeajuns. Nici la asta nu voia să se gândească; dar unei asemenea chemări, până și el i se supusese.

Își potrivi mantia, mulțumit că flăcările nu încălzeau – altfel, ar fi fost mult prea cald pentru a mai purta veșmântul de lână neagră care-l acoperea până la călcâie. Era îmbrăcat de sus și până jos în negru. Faldurile ample ale mantiei îi ascundeau cocoașa prefăcută – nu voia să se știe cât era de înalt – și nu lăsau să se vadă dacă era slab sau corpolent. Și nu era singurul de-acolo care-și pusese pe el asemenea haine largi.

Își privi tovarășii, fără să spună nici o vorbă. De multe ori, în viață, răbdarea îl călăuzise. Dacă aștepta și privea îndeajuns de mult, mai devreme sau mai târziu cineva făcea o greșeală. Din câte observa, mulți dintre bărbații și femeile de acolo aveau același gând; priveau în jur și-i ascultau în tăcere pe cei care nu se puteau abține să vorbească. Unii nu puteau îndura așteptarea, sau tăcerea, așa că lăsau să se vadă mult mai multe decât își dădeau seama.

Printre oaspeți se strecurau slujitorii, tineri zvelți, bălai care le ofereau vin, făcând plecăciuni și zâmbind, fără să spună nimic. Erau și fete, și băieți care semănau foarte bine între ei, îmbrăcați în alb, cu pantaloni strâmți și cămăși largi. Mișcările tuturor erau tulburător de grațioase. Fiecare părea imaginea răsfrântă în oglindă a celorlalți – băieții erau la fel de chipeși pe cât erau fetele de frumoase. Nu puteau fi deosebiți între ei, nici măcar de cineva care avea ochi buni și ținea bine minte chipurile.

O fată zâmbitoare, îmbrăcată în alb, veni spre el cu o tavă pe care se aflau pocale de cristal; luă unul, cu toate că era hotărât să nu bea; dacă n-ar fi primit pocalul, ar fi putut părea bănuitor – sau și mai rău, ceea ce putea fi mortal, în locul în care se afla pentru că într-o băutură putea fi pusă cu ușurință o picătură de altceva… Era limpede că unii dintre tovarășii săi ar fi fost bucuroși să vadă că numărul celor care se luptau pentru putere se micșora, oricare ar fi fost ghinioniștii.

Cu gândurile aiurea, se întrebă dacă, după această întâlnire, slujitorii aveau să fie uciși. „Ăștia aud totul.” Dar apoi privirea sa întâlni ochii slujnicei, care tocmai ridica fruntea. Zâmbetul îi era dulce, dar ochii goi, inexpresivi. Ca de păpușă. Fără cea mai mică urmă de viață. În timp ce fata se îndepărta, parcă plutind, el ridică pocalul la gură. Apoi își dădu seama ce făcea și se opri. Era tulburat – dar nu din pricina a ceea ce i se făcuse fetei, ci la gândul că, de câte ori credea că observa o slăbiciune la cei pe care-i slujea de ceva timp, vedea că altcineva i-o luase înainte și că totul fusese aranjat cu o nemiloasă precizie care-l uimea și-l îngrijora. Dintotdeauna se călăuzise după un singur gând: să caute slăbiciunile celorlalți – fiecare slăbiciune era o despicătură care se putea cerceta, lărgi și mânui. Dacă cei pe care-i slujea acum și pe care avea sa-i mai slujească o vreme nu aveau slăbiciuni…

Încruntându-se în spatele măștii, își cântări din priviri tovarășii. La ei se observau o mulțime de slăbiciuni. Tulburarea îi dădea de gol chiar și pe cei care aveau îndeajuns de multă minte pentru a-și ține gura. Unul stătea prea bățos, alta își pipăia fustele cu mișcări tremurate. Cam un sfert dintre ei, din câte i se părea, nu-și bătuseră capul să se ascundă altminteri decât cu ajutorul măștii. Veșmintele lor dezvăluiau mult prea multe. În fața unei tapiserii roșu cu auriu stătea o femeie care vorbea cu o siluetă cu mantie cenușie și gluga trasă – bărbat sau femeie, nu se putea ști. Cât despre cealaltă, însă, era limpede că alesese locul acela pentru că tapiseria se potrivea cu culoarea veșmintelor sale. Mare prostie să atragă atenția asupra ei, căci rochia stacojie, foarte decoltată, pentru a lăsa cât mai mult la vedere, și nu foarte lungă, pentru a nu-i ascunde papucii aurii, arata că era din Illian – o femeie bogată, probabil, poate chiar cu sânge nobil.

Nu departe de cea din Illian se afla altă femeie, singură și tăcută – o încântare pentru ochi. Avea gâtul subțire ca de lebădă și plete de un negru sclipitor care i se unduiau până la brâu. Stătea cu spatele la perete, observând totul în jur. Nu era tulburată, ci cu totul stăpână pe sine. Da, era încântătoare, dar pielea arămie și rochia sa crem, cu guler înalt, care nu-i lăsa la vedere decât mâinile și totuși se mula prea strâns pe trup și era aproape străvezie, făcând ca totul să se ghicească, fără să fie dezvăluit, arătau la fel de limpede că era o doamnă nobilă, din Arad Doman. Avea și o brățară lată, de aur, la încheietura mâinii stângi, incrustată – era sigur – cu însemnele Casei sale. Cum nici un nobil din Doman nu-și călca vreodată mândria în picioare pentru a purta pecețile altei Case, probabil că nici ea n-o făcuse. Uriașă prostie.