Înăuntru erau doua cutii de piele. Cea mare adăpostea o harfă, pe care nu o atinsese niciodată. „Harfele nu sunt făcute pentru degete nepricepute de fermier, băiete.” În cealaltă, lungă și subțire, era un flaut gravat în aur și argint, de care se servise de mai multe ori de când plecase de acasă, ca să aibă ce mânca și unde dormi. Thom Merrilin îl învățase să cânte la flaut, înainte să moară. Rand nu putea pune mâna pe el fără să-și amintească de Thom, cu ochii lui albaștri, pătrunzători și mustățile lungi și albe, care îi aruncase în brațe mantia și îi strigase să fugă. Și apoi Thom fugise la rândul lui, cuțite apărându-i ca prin minune în mână ca și cum ar fi fost un spectacol, ca să îl înfrunte pe Myrddraalul care venea să îi ucidă. Înfiorat, împături la loc legătura.
— Asta s-a terminat. Gândindu-se la vântul din vârful turnului, adăugă: Se întâmplă lucruri neobișnuite aici, atât de aproape de Mana Pustiitoare.
Nu era sigur că credea asta, nu în felul în care o zisese Lan. În orice caz, chiar și dacă nu ar fi venit Suprema Înscăunată, era timpul să plece din Fal Dara.
Zgribulindu-se de frig în surtucul pe care îl îmbrăcase – era verde-închis, și îi aducea aminte de pădurile de acasă, de ferma lui Tam din Pădurea de la Apus unde crescuse, de Pădurea Îmbibată unde învățase să înoate – își prinse sabia cu pecetea bâtlanului la cingătoare și își agață tolba plină de săgeți de partea cealaltă. Arcul, cu coardele slăbite, de două ori mai mare decât el, era sprijinit într-un colț, împreună cu cele ale lui Mat și Perrin. Și-l făcuse singur de când venise la Fal Dara și, în afară de el, doar Lan și Perrin puteau trage cu el. Își îngrămădi pătura făcută sul și mantia cea nouă printre urechile celor doua legături, le petrecu pe amândouă peste umărul stâng, puse desagii deasupra și înșfacă arcul. „Să îmi las liberă mâna cu care mânuiesc sabia”, își spuse el. „Să-i fac să creadă că sunt primejdios. Poate că măcar unul o să creadă asta.”
Întredeschise ușa și văzu că holul era aproape gol; un servitor în livrea trecu în fuga, dar nici măcar nu se uită la Rand. De îndată ce pașii repezi ai bărbatului se stinseră, Rand se strecură pe coridor.
Încercă să meargă firesc, nepăsător, dar știa că desagii de pe umăr și legăturile din spate îl dădeau de gol și că arata exact ca un om care pleacă la drum fără intenția de a se mai întoarce. Trâmbițele răsunară din nou, dar aici, în interiorul fortăreței, sunetul era mai slab.
Avea un cal, un armăsar murg, mare, în grajdul de la miazănoapte, care se numea Grajdul Seniorial, aproape de poarta pe care ieșea Seniorul Agelmar când mergea să călărească. Dar nici Seniorul din Fal Dara, nici vreo rudă de-a sa nu avea să călărească azi și se putea întâmpla ca în grajd să nu fie nimeni în afară de grăjdari. Două drumuri duceau din camera lui Rand până la Grajdul Seniorial. Unul care l-ar fi purtat în jurul fortăreței, prin spatele grădinii personale a Seniorului Agelmar, apoi în jos, prin fierăria potcovarului, probabil și ea goală, până la grajd, însă, până ar fi ajuns la cal, cei din fortăreață ar fi avut suficient timp să dea ordine și să pornească pe urmele lui. Celălalt drum era mult mai scurt: mai întâi trebuia să traverseze curtea interioară, unde chiar acum sosea Suprema Înscăunată, împreună cu alte vreo douăsprezece femei Aes Sedai.
I se făcea părul măciucă numai când se gândea la asta; avusese parte de atâtea femei Aes Sedai, încât i-ar fi fost de ajuns pentru o viață întreagă. Și una era prea mult. Toate poveștile spuneau asta, iar el știa că este adevărat. Dar nu fu deloc surprins când picioarele îl purtară spre curtea interioară. Nu va vedea niciodată legendarul Tar Valon – nu-și putea permite să riște atât de mult, nici acum, nici altă dată – dar ar putea să o zărească măcar pe Suprema Înscăunată înainte să plece. Ar fi ca și cum ar vedea o regină. „Nu poate fi nici o primejdie dacă doar mă uit, de departe. Nu o să mă opresc și o să plec înainte să afle că am fost aici.”
Deschise o ușă grea, cu drugi de fieri, care dădea în curtea interioară, și se furișă fără zgomot afară. Erau oameni peste tot, pe ziduri, soldați cu smocuri de păr prinse în creștet și servitori în livrea, lachei încă nădușiți, îngrămădiți unii într-alții; copiii li se cocoțaseră pe umeri ca să vadă peste capetele celor mai mari sau se băgau printre picioarele lor ca să tragă cu ochiul. Toate locurile în care stăteau de obicei arcașii erau acum pline-ochi, ca niște butoaie cu mere, și vedeai chipuri chiar și la crăpăturile înguste ca niște săgeți din ziduri. O mare masă de oameni mărginea curtea interioară, formând un al doilea zid. Și toți priveau și așteptau în tăcere.
Își croi drum de-a lungul zidului, prin fața fierăriilor și săgetarilor din jurul curții – Fal Dara era o fortăreață, nu un palat, în ciuda mărimii și a grandorii sale sumbre și tot ce se afla acolo slujea acestui scop – cerându-și scuze de la oamenii pe care îi îmbrâncea. Unii se uitau încruntați la el, alții aruncau chiar și o privire la desagii și boccelele pe care le ducea, dar nimeni nu spuse nimic. Cei mai mulți nici nu catadicsiră să se uite cine îi împinsese.
Vedea destul de bine peste capetele lor, cât să își dea seama limpede ce se petrece în curte. Chiar dincoace de poarta principală, șaisprezece bărbați stăteau lângă cai. Fiecare dintre ei purta un alt tip de armură și un alt fel de sabie și nici unul dintre ei nu semăna cu Lan, dar Rand era convins că erau Străjeri. Fețe rotunde, fețe pătrate, fețe prelungi, fețe înguste, toate chipurile dădeau aceeași impresie – că văd lucruri pe care ceilalți nu le văd, că aud lucruri pe care ceilalți nu le aud. Așa cum stăteau acolo, liniștiți, erau la fel de înfricoșători ca o haită de lupi. Toți aveau însă ceva în comun. Toți purtau mantii în culori schimbătoare, ca aceea pe care o văzuse la Lan, mantia care părea să imite culorile din jur. Atâția bărbați îmbrăcați în astfel de mantii nu era o priveliște prea ușor de suportat.
La vreo zece pași în fața Străjerilor, un șir de femei stăteau lângă capetele cailor, cu glugile mantiilor date pe spate. Acum le putea număra. Paisprezece. Paisprezece femei Aes Sedai. Trebuie că erau femei Aes Sedai. Înalte și scunde, zvelte și durdulii, brune și bălaie, cu părul scurt sau lung, lăsat liber pe spate sau împletit, hainele lor erau la fel de diferite ca și acelea ale Străjerilor, în tot atâtea culori și croite în tot atâtea feluri cât numărul femeilor. Totuși, și între ele exista o asemănare, ceva ce nu ieșea în evidență decât atunci când stăteau împreună, ca acum. Ca femei, păreau fără vârstă. De la distanța aceea, Rand ar fi spus că toate sunt tinere, dar știa că mai de aproape ar fi fost ca Moiraine. Păreau tinere, dar nu erau, aveau pielea netedă, dar chipurile prea mature pentru a fi tinere, ochii prea știutori.
„Mai aproape? Sunt nebun! Sunt și așa prea aproape! Arde-m-ar, ar fi trebuit s-o apuc pe drumul cel lung.”
Se grăbi să își continue drumul, îndreptându-se spre o altă poartă cu drugi de fier de la celalalt capăt al curții, dar nu se putea înfrâna să nu privească.
Calme, femeile Aes Sedai nu luau în seamă privitorii și își concentrau atenția asupra palanchinului acoperit, aflat acum în mijlocul curții. Caii care îl purtau erau nemișcați, ca și cum ar fi fost ținuți în frâu de rândași, deși lângă palanchin nu era decât o femeie înaltă, cu chip de Aes Sedai, care de altfel nu se ocupa deloc de cai. Toiagul pe care îl ținea drept în fața ei, cu ambele mâini, era la fel de mare ca și ea, iar flacăra aurită din vârf îi venea deasupra ochilor.
Seniorul Agelmar, cu fruntea lui lată și fața pătrată, stătea în celălalt capăt al curții, cu fața la palanchin, cu o față inexpresivă. Pe haina lui albastru-închis, cu guler înalt, erau brodate cele trei vulpi roșcate gonind, blazonul Casei Jagad, precum și șoimul negru coborând în zbor, simbolul Shienarului. Lângă el stătea Ronan, zbârcit de vreme, dar încă înalt; în vârful toiagului pe care îl purta shambayan-ul erau trei vulpi, cioplite din piatră roșie. Ronan era egalul lui Elansu în treburile fortăreței, shambayan și shatayan, dar Elansu nu lăsa prea multe în seama lui, în afară de ceremonii și îndeplinirea rolului de secretar pe lângă Seniorul Agelmar. Smocurile de păr de pe creștetele lor erau albe ca zăpada.