Toți – Străjerii, femeile Aes Sedai, Seniorul din Fal Dara și shambayan-ul său – erau neclintiți. Mulțimea din jur părea că își ține răsuflarea. Rand își încetini pașii fără să vrea. Dintr-odată, Ronan lovi de trei ori cu toiagul pe pietrele mari ce pavau curtea, strigând în liniștea din jur:
— Cine vine aici? Cine vine aici? Cine vine aici?
Femeia de lângă palanchin îi răspunse, bătând la rândul ei de trei ori cu toiagul în pământ.
— Păzitoarea Sigiliilor. Flacăra din Tar Valon. Suprema Înscăunată.
— Pentru ce trebuie să le păzim? întrebă Ronan.
— Pentru speranța omenirii, răspunse femeia cea înaltă.
— De cine le păzim?
— De umbra de la miezul zilei.
— Cât timp le vom păzi?
— De la răsăritul soarelui la răsăritul soarelui, atât timp cât se învârtește Roata Timpului.
Agelmar făcu o plecăciune, iar smocul de păr alb din vârful capului i se mișcă în bătaia vântului.
— Fal Dara vă primește cu pâine și sare. Suprema Înscăunată este bine-venită în Fal Dara, căci aici se stă de pază, aici este respectat pactul. Fiți bine-veniți.
Femeia cea înaltă dădu la o parte perdelele palanchinului, iar Suprema Înscăunată păși afară. Cu părul închis la culoare, fără vârstă, ca toate femeile Aes Sedai, își îndreptă spatele și își plimbă privirea deasupra celor adunați acolo. Rand se înfioră când privirea ei ajunse la el; se simțea de parcă l-ar fi atins. Dar ochii ei trecură mai departe și se opriră asupra Seniorului Agelmar. Un servitor în livrea îngenunche lângă ea, ducând niște prosoape împăturite, din care încă se mai ridica aburul, pe o tavă de argint. Foarte ceremonios, ea își șterse mâinile și fața cu țesătura umedă.
— Îți mulțumesc pentru primire, fiule. Fie ca Lumina să protejeze Casa Jagad. Fie ca Lumina să protejeze Fal Dara și pe toți cei de aici.
Agelmar făcu din nou o plecăciune.
— Ne faci mare cinste, maică.
Nu părea deloc ciudat ca ea să îi spună „fiule” sau ca el să îi spună „maică”, deși, dacă te uitai la obrajii ei netezi și la fața lui brăzdată de riduri, Seniorul Agelmar părea mai degrabă tatăl, sau chiar bunicul ei. Exista o asemănare de netăgăduit între ei.
— Casa Jagad îți aparține. Fal Dara îți aparține.
Din toate părțile izbucniră urale, izbindu-se de zidurile fortăreței ca valurile de țărm.
Cutremurându-se, Rand se grăbi înspre ușă; acum nu îi mai păsa de cine se izbea. „E doar în nenorocita ta de imaginație. Nici nu știe cine ești. Nu încă. Sânge și cenușă, dacă ar ști…” Nu voia să se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi știut cine este, ce anume este. Ce se va întâmpla când, în cele din urmă, avea să afle. Se întrebă dacă Suprema Înscăunată avusese ceva de-a face cu vântul din turn; femeile Aes Sedai puteau să facă astfel de lucruri. Când împinse ușa și o trânti în urma lui, înăbușind strigătele de bun-venit care făceau încă să răsune curtea, răsuflă ușurat.
Coridoarele erau la fel de pustii ca și celelalte, dar el aproape o rupse la fugă. Traversă o curte mai mică, cu o fântână în mijloc, care împroșca cu apă, străbătu un alt coridor și ieși în curtea grajdului, acoperită cu lespezi. Grajdul Seniorial, construit în zidul fortăreței, era înalt și lung, cu ferestre mari tăiate în zid, iar caii erau ținuți pe două caturi. Din fierăria din partea cealaltă a curții nu se auzea nici un zgomot – fierarul și ajutoarele sale plecaseră să vadă venirea Supremei Înscăunate.
Tema, lacheul cu fața tăbăcită, îl întâmpină în dreptul porților largi; făcu o plecăciune adâncă și își duse mâna la frunte, apoi la inimă.
— Sunt trup și suflet în slujba dumitale, stăpâne. Cum te poate sluji Tema, stăpâne?
Tema nu avea capul ras, ca războinicii; părul lui semăna cu un castron cenușiu cu fundul în sus. Rand oftă.
— Pentru a suta oară, Tema, nu sunt Senior.
— Cum porunciți, stăpâne.
De data aceasta, lacheul făcu o plecăciune și mai adâncă.
Numele și o asemănare erau pricina acestei neînțelegeri. Rand al’Thor. Al’Lan Mandragoran. Pentru Lan, potrivit obiceiului din Malkier, acest „al” îl făcea rege, deși nu îl folosea niciodată pentru sine. Pentru Rand, „al” făcea doar parte din numele lui, deși auzise că odată, demult de tot, înainte ca Ținutul celor Doua Râuri să se numească Două Râuri, însemnase „fiul lui”. Cu toate acestea, unii dintre servitorii din fortăreața Fal Dara credeau că și el era rege sau cel puțin prinț. Și, deși se împotrivise din răsputeri, nu izbutise decât să îi facă să i se adreseze cu Senior. Dacă se putea într-adevăr spune că izbutise; nici în fața Seniorului Agelmar nu se plecau atât de adânc și de des.
— Am nevoie să-l înșeuezi pe Roșcat, Tema. Știa că nu trebuie să se ofere să-l înșeueze singur; Tema nu l-ar fi lăsat să își murdărească mâinile. Mă gândeam să petrec câteva zile în afară orașului, să văd împrejurimile. Odată urcat pe murg, în câteva zile avea să ajungă până la râul Erinin sau chiar dincolo de hotar, în Arafel. „Și atunci n-or să mă mai găsească niciodată.”
Lacheul se înclină până la pământ și rămase aplecat.
— Iartă-mă, stăpâne, murmură el cu voce răgușită. Iartă-mă, dar Tema nu îți poate da ascultare.
Rand roși, stânjenit, se uită îngrijorat în jur – nu se vedea nimeni prin preajmă – apoi îl apucă pe Tema de umăr și îl îndreptă de spate. Nu avea cum să-l împiedice pe Tema, sau pe alți câțiva, să se poarte așa, dar măcar putea să încerce să nu mai fie văzut și de alții.
— De ce nu, Tema? Tema, uită-te la mine, te rog. De ce nu?
— Așa mi s-a poruncit, Senior Rand, spuse Tema, tot în șoaptă, își ținea ochii în pământ, nu de teamă, ci de rușine că nu putea îndeplini porunca lui Rand. Cei din Shienar se rușinau tot așa cum alții se rușinau când se dovedea că sunt hoți. Nici un cal nu poate ieși din grajdul asta. Și din nici un alt grajd din fortăreață.
Rand deschise gura ca să îi spună lacheului că nu era nici o problemă, dar își umezi doar buzele.
— Nici un cal din nici un grajd?
— Întocmai, Senior Rand. Am primit poruncă de curând. Acum câteva clipe. Vocea lui Tema deveni ceva mai puternică. Toate porțile sunt și ele închise. Nimeni nu poate să intre sau să iasă fără permisiune. Nici măcar străjerii, așa i s-a spus lui Tema.
Rand înghiți în sec, dar nu reuși să scape de nodul care i se pusese în gât.
— Porunca asta, Tema, a venit de la Seniorul Agelmar?
— De bună seamă, Senior Rand. De la cine altcineva? Seniorul Agelmar nu i-a poruncit direct lui Tema, firește, sau bărbatului care i-a spus lui Tema, dar, Senior Rand, cine altcineva ar fi putut da o asemenea porunca în Fal Dara?
„Cine altcineva?” Rand tresări când clopotul cel mare din clopotnița fortăreței scoase un dangăt răsunător. Celelalte clopote începură și ele să bată, urmate de cele din oraș.
— Dacă lui Tema îi poate fi iertată îndrăzneala, strigă lacheul, acoperind sunetul clopotelor, Seniorul Rand e probabil foarte fericit.