Rand trebui să țipe la rândul lui ca să se facă auzit.
— Fericit? De ce?
— Primirea s-a încheiat, Senior Rand. Tema făcu un gest cu mâna, arătând și spre clopotniță. Acum Suprema Înscăunată va trimite după dumneata și după prietenii dumitale.
Rand o rupse la fugă. Abia avu vreme să vadă uluirea de pe chipul lui Tema, apoi dispăru. Nu îi pasa ce credea Tema. „Acum va trimite după mine.”
3
Prieteni și dușmani
Rand nu fugi prea departe, doar până la poarta de lângă grajd, prin care se ieșea din fortăreață. Înainte să ajungă acolo, se opri și începu să meargă încet, încercând să pară nepăsător și lipsit de grabă.
Poarta boltită era bine închisă. Abia dacă era destul de mare ca să poată trece prin ea doi bărbați călare, dar, ca toate porțile din zidurile exterioare, era acoperită cu bare late de fier negru și închisă cu un drug greu. În fața porții erau doi paznici, cu coifuri ascuțite, simple, îmbrăcați în armură din plăci și zale și purtând pe spate niște săbii lungi. Pe pieptul mantiilor lor aurii era brodat Șoimul Negru. Rand îl cunoștea puțin pe unul dintre ei, Ragan. Săgeata unui troloc lăsase o cicatrice albă, triunghiulară, pe obrazul smead al lui Ragan, care se zărea în spatele vizierei. Când îl văzu pe Rand, obrajii lui zbârciți se încrețiră într-un rânjet.
— Pacea fie cu tine, Rand al’Thor. Ragan aproape că striga ca să acopere sunetul clopotelor. Vrei să te duci să le dai iepurilor în cap sau tot te încăpățânezi să spui că bâta aia e de fapt un arc?
Celalalt paznic se mișcă puțin, așezându-se mai în dreptul porții.
— Pacea fie cu tine, Ragan, spuse Rand, oprindu-se în fața celor doi. Era greu să își păstreze vocea calmă. Știi bine că e un arc. M-ai văzut trăgând cu el.
— Nu e bun de nimic dacă ești călare, spuse acru celalalt paznic.
Rand îl recunoscu acum, cu ochii lui afundați în orbite, aproape negri, care păreau că nu clipesc niciodată. Priveau scrutător în jur de sub coif, ca două peșteri gemene din adâncul altei peșteri. Rand își zise că ar fi putut nimeri mai rău și că poarta ar fi putut fi păzită de altcineva în locul lui Masema, dar nu prea știa cum s-ar fi putut întâmpla așa ceva, afară doar dacă ar fi dat peste o Aes Sedai roșie.
— E prea lung, adăugă Masema. Dacă sunt pe cal, eu trag trei săgeți cu arcul meu până izbutești tu să dai drumul la una cu monstrul ăla al tău.
Rand se căzni să zâmbească, ca și cum ar fi fost o glumă. Nu-l auzise niciodată pe Masema glumind sau râzând la o glumă. Majoritatea celor din Fal Dara îl acceptau pe Rand; se antrena cu Lan, lua masa cu Seniorul Agelmar și, lucrul cel mai important, sosise la Fal Dara însoțit de Moiraine, o femeie Aes Sedai. Totuși, unora le era imposibil să uite că nu era din partea locului și abia de îi spuneau două vorbe, și asta numai dacă trebuia. Masema se număra printre aceștia din urmă.
— E destul de bun pentru mine, zise Rand. Dacă tot veni vorba de iepuri, Ragan, ce-ar fi să mă lași să ies? Tot zgomotul și toata zarva asta – e prea mult pentru mine. Mai bine mă duc să vânez iepuri, chiar dacă nu găsesc nici unul.
Ragan se întoarse pe jumătate ca să se uite la tovarășul lui și Rand începu să se simtă ceva mai plin de speranță. Ragan era un bărbat simpatic, felul în care se purta nu se potrivea deloc cu cicatricea urâtă de pe obraz și, în plus, părea să-l placă pe Rand. Dar Masema dădea deja din cap a refuz. Ragan oftă.
— Nu se poate, Rand al’Thor.
Arată scurt cu capul înspre Masema, ca și cum ar fi vrut să-l lămurească. Dacă n-ar depinde decât de el…
— Nimeni nu poate ieși fără un permis scris. Păcat că n-ai venit acum câteva minute. Ordinul de a închide porțile abia a sosit.
— Dar de ce ar vrea Seniorul Agelmar să mă țină tocmai pe mine aici?
Masema se uită la legăturile pe care Rand le purta în spate și la desagi. Rand încercă să nu-l bage în seamă.
— Sunt oaspetele lui, continuă el, vorbind cu Ragan. Dacă aș fi vrut, aș fi putut pleca oricând în ultimele săptămâni. De ce ar da un astfel de ordin? Este ordinul Seniorului Agelmar, nu-i așa?
Masema clipi și păru să încrunte și mai mult din sprâncene; aproape că nu părea că-și mai aduce aminte de boccelele lui Rand. Ragan râse:
— Cine altcineva ar fi putut da un astfel de ordin, Rand al’Thor? Firește, mie mi l-a spus Uno, dar al cui altcuiva ar fi putut fi ordinul?
Ochii lui Masema, ațintiți asupra chipului lui Rand, nu clipiră.
— Voiam doar să ies puțin singur, asta-i tot, zise Rand. Atunci o să merg într-una din grădini. Nu sunt iepuri, dar măcar n-o să fie lume. Să vă scalde Lumina și pacea fie cu voi.
Se îndepărtă, fără să aștepte să i se răspundă, hotărât să nu se apropie cu nici un chip de vreuna din grădini. „Arde-m-ar, după ce se termină ceremonia s-ar putea să fie femei Aes Sedai în oricare dintre ele.” Simțind privirea lui Masema în spate – era sigur că despre Masema era vorba – merse fără să se grăbească.
Deodată clopotele încetară să mai bată și fu pe punctul de a o rupe la fugă. Minutele treceau. Unele după altele, unele după altele. Venise vremea ca Suprema Înscăunată să fie condusă în iatacul său. Venise vremea să trimită după el, să înceapă să-l caute când va vedea că nu este de găsit. De îndată ce nu mai putea fi zărit de cei doi paznici, începu din nou să alerge.
Lângă bucătării, Poarta Căruțașilor, pe unde aduceau mâncarea pentru fortăreață, era și ea închisă, zăvorâtă și păzită de doi soldați. Trecu în fugă pe lângă ea, traversând curtea, ca și cum nu ar fi avut intenția să se oprească.
Poarta Câinelui, din spatele fortăreței, prin care de-abia dacă putea intra un om pe jos, era și ea păzită. Coti înainte să fie văzut de paznici. Nu erau prea multe porți, chiar dacă fortăreața era foarte mare, dar, dacă până și Poarta Câinelui era păzită, însemna că și celelalte erau.
Poate reușea să găsească o bucată de funie… Urcă niște trepte până în vârful zidului exterior, până la parapetul lat, cu ziduri crenelate. Nu se simțea prea în largul lui atât de sus, mai ales că s-ar fi putut isca din nou vântul acela, dar de acolo putea vedea, peste coșurile înalte și acoperișurile ascuțite ale caselor, până departe, la zidurile orașului. Chiar și acum, după aproape o lună, casele încă păreau ciudate pentru ochii lui, obișnuiți cu Ținutul celor Doua Râuri: streșinile aproape atingeau pământul, ca și cum casele ar fi fost doar un acoperiș cu șindrilă, iar coșurile erau înclinate, ca să lase zăpada să alunece pe lângă ele. Fortăreața era înconjurată de o piață largă, pavată, dar, la numai o sută de pași depărtare de zid, erau străzi pline de oameni care își vedeau de treburile zilnice, precupeți cu șorțuri care stăteau sub tende, în fața prăvăliilor, fermieri îmbrăcați prost, aflați în oraș ca să vândă și să cumpere, neguțători ambulanți și mici comercianți, pâlcuri de orășeni care vorbeau fără îndoială de sosirea neașteptată a Supremei Înscăunate. Vedea căruțe și oameni care se revărsau prin una din porțile din zidul orașului. Se pare că paznicii de acolo nu primiseră nici un fel de ordin să oprească pe cineva.
Se uită la cel mai apropiat turn de pază și unul dintre soldați ridică o mâna acoperită cu o mănușă de fier spre el. Cu un surâs amar, Rand îl salută și el cu mâna. Fiecare palmă din zid era păzită. Aplecându-se printr-o deschizătură în zid, privi cercetător pe deasupra scobiturilor în care se țineau proviziile, peste întinderea de piatră goală, până jos de tot. Lat de douăzeci de pași și înalt de zece, acoperit cu pietre netede și alunecoase. În jurul lui, pentru ca nu cumva să cadă cineva din întâmplare, era un zid scund, ușor povârnit, astfel încât să nu poată fi folosit ca ascunzătoare, iar în partea de jos a zidului era o pădure de țepușe ascuțite. Chiar dacă ar fi avut o funie și ar fi ajuns până jos, fără să fie văzut de paznici, tot nu ar fi putut trece de țepușe. Ceea ce i-ar fi ținut departe pe troloci îl ținea și pe el închis aici.