Deodată se simți istovit până în măduva oaselor, vlăguit. Suprema Înscăunată era acolo, iar el nu avea cum să plece. Nu avea cum să plece, iar Suprema Înscăunată era acolo. Dacă știa că el este acolo, dacă ea trimisese vântul care îl prinsese, atunci înseamnă că era deja pe urmele lui, îl urmarea folosindu-se de puterile femeilor Aes Sedai. Mai ușor i-ar fi fost unui iepure să nu se lase atins de arcul său. Cu toate acestea, refuză să se dea bătut. Erau unii care spuneau că oamenii din Ținutul celor Două Râuri puteau învăța pietrele și să dea lecții catârilor. Când nu mai rămânea nimic, oamenii din Ținutul celor Două Râuri se agățau de îndărătnicia lor.
Se îndepărtă de zid și începu să umble prin fortăreață. Nu îi păsa pe unde o ia, atât timp cât nu ajungea în locurile în care ceilalți s-ar fi putut aștepta să-l găsească. Nu pe lângă camera lui, nici pe lângă grajduri, nici pe lângă vreo poartă – Masema l-ar putea pune pe Uno să spună că încearcă să plece – nici în vreo gradină. Tot ce putea face era să se țină deoparte de toate femeile Aes Sedai. Chiar și de Moiraine. Ea știa adevărul despre el. În ciuda acestui lucru, însă, nu îi făcuse nici un rău. „Până acum. Din câte știi tu. Dar dacă s-a răzgândit? Poate că ea a trimis după Suprema Înscăunată.”
Simțindu-se pierdut, se sprijini o clipă de peretele coridorului și simți piatra tare sub umăr. Cu privirea rătăcită, se uită în gol și vedea lucruri pe care nu voia să le vadă. „Domolit. Ar fi oare chiar atât de rău să se termine totul? Să se termine cu adevărat?” Închise ochii, dar continua să se vadă, ghemuindu-se ca un iepure care nu mai are unde să fugă, în timp ce femeile Aes Sedai se adunau în jurul lui ca niște corbi. „Bărbații care au fost domoliți mor de obicei curând după aceea. Nu mai vor să trăiască.” Își amintea prea bine cuvintele lui Thom Merrilin ca să vrea să treacă prin așa ceva. Se scutură și porni în grabă pe coridor. Nu era nevoie să stea într-un loc până când aveau să-l găsească. „Oricum, cât o să mai dureze până or să te găsească? Ești ca o oaie în țarc. Cât?” Atinse teaca sabiei care îi atârna la brâu. „Nu, nu ca o oaie. Nu pentru femeile Aes Sedai, nici pentru altcineva.” Se simțea puțin nesăbuit, dar hotărât.
Oamenii se întorceau la treburile lor. Larma glasurilor și zăngănitul oalelor umplea bucătăria cea mai apropiata de Sala Mare, unde Suprema Înscăunată și însoțitorii ei aveau să ia masa în seara aceea. Bucătarii, ajutoarele de bucătar și restul servitorilor mișunau dintr-o parte într-alta; niște câini alergau în roți de răchită, făcând să se întoarcă pe partea cealaltă carnea pusă la frigare. Se grăbi să-și croiască drum prin căldură și aburi, prin mirosul de mirodenii și aroma mâncărurilor puse la gătit. Nimeni nu se uită la el; erau cu toții ocupați.
Încăperile din spate, unde, în mici apartamente, locuiau servitorii, fremătau ca un mușuroi de furnici lovit cu piciorul, căci bărbații și femeile căutau să-și pună cele mai bune livrele. Copiii se jucau mai într-o parte, prin colțuri. Băieții agitau săbii de lemn, iar fetițele se jucau cu păpuși și, din când în când, una dintre ele spunea că păpușa ei este Suprema Înscăunată. Cele mai multe uși erau deschise și doar perdelele de mărgele blocau intrarea în cameră, în mod normal, aceasta ar fi însemnat că persoana care locuia acolo era dispusă să primească oaspeți, dar astăzi însemna pur și simplu că toata lumea era grăbită. Chiar și cei care făceau o plecăciune în fața lui aproape că nu se opreau din drum.
Oare dacă vreunul dintre ei ar auzi, când aveau să meargă să servească la masa, că este căutat, ar spune că l-a văzut? Ar îndrăzni să vorbească cu o femeie Aes Sedai și să îi spună unde să îl caute? I se păru dintr-odată că fețele pe lângă care trecea îl cercetează cu viclenie și cântăresc lucrurile în spatele lui. În mintea lui, chiar și copiii începură să pară amenințători. Știa că nu era decât imaginația lui – era sigur că așa era; așa trebuia să fie – dar când lăsă în urma odăile servitorilor se simți ca și cum ar fi scăpat dintr-o cursă care s-ar fi putut închide în orice moment.
Unele locuri din fortăreață erau goale; oamenilor care lucrau de obicei acolo li se dăduse drumul în cinstea sărbătorii neașteptate. În fierăria armurierului toate focurile erau stinse, toate nicovalele tăcute. Totul era tăcut. Rece. Fără viață. Dar cumva fierăria nu era goală. I se făcu pielea de găină; se întoarse brusc. Nu era nimeni acolo. Doar lăzile mari, pătrate, în care se țineau uneltele și butoaiele de răcire pline de ulei. I se ridică părul pe ceafă și se învârti din nou în loc. Ciocanele și cleștii erau agățați la locul lor pe perete. Se uită furios de jur împrejurul camerei mari. „Nu e nimeni aici. Mi se pare doar. Vântul ăla, și Suprema Înscăunată; e destul ca să mă facă să-mi imaginez tot felul de lucruri.”
Afară, în curtea armurierului, vântul se învolbură pentru o clipă în jurul lui. Tresări fără să vrea, crezând că vântul vrea să-l prindă. Simți din nou, doar o clipă, mirosul slab de putreziciune și auzi pe cineva râzând pe ascuns în spatele lui. Doar o clipă.
Speriat, făcu încet ocolul curții, uitându-se scrutător și cu băgare de seamă în toate părțile. Curtea, pavată cu pietre neregulate, era goală. „E doar nenorocita ta de imaginație!” O luă la fugă și i se păru că aude din nou acel râset în spatele lui, de data aceasta fără să fie vânt.
În curtea de lemne, simți din nou că era cineva acolo. Simțea ochii care îl cercetau de după stivele înalte de lemne tăiate pentru foc din șoproanele lungi, aruncându-i câte o privire pe deasupra grămezilor de scânduri uscate și cherestea care așteptau de partea cealaltă a curții, gata să fie duse la prăvălia tâmplarului, acum închisă. Refuza să se uite în jur, refuză să se gândească cum ar putea doi ochi să se miște atât de repede dintr-un loc în altul, să traverseze curtea pustie, de la șopronul cu lemne de foc până la adăpostul pentru cherestea, fără ca el să vadă măcar umbra unei mișcări. Era sigur că era vorba de doi ochi. „Imaginația mea. Sau poate că deja înnebunesc.” Se înfioră. „Nu încă. Lumină, te rog, nu încă.” Străbătu încet curtea, cu spatele țeapăn; urmăritorul nevăzut veni după el.
Pe coridoarele adânci luminate doar de câteva torțe din papură, în cămările pline cu saci de mazăre sau fasole uscată, cu polițe pe care se îngrămădeau napi zbârciți și sfeclă, sau ticsite cu buți de vin, poloboace de carne sărată și butoiașe de bere, ochii erau întotdeauna acolo, uneori urmărindu-l, alteori așteptându-l când intra. Nu auzea decât propriii lui pași, nu auzea nici o ușă scârțâind decât atunci când o deschidea și o închidea el însuși, dar ochii erau acolo. „Lumină, înnebunesc.”
Apoi deschise ușa de la alta cămară și voci omenești, râsete omenești se revărsară spre el, făcându-l să se simtă ușurat. Acolo nu aveau să fie ochi nevăzuți. Intră.
Jumătate din încăpere era plină până la tavan cu saci de cereale. În cealaltă jumătate, un grup mare de oameni stăteau în genunchi, în semicerc, în fața unuia dintre pereții goi. Toți aveau vestoane de piele și părul tuns precum lacheii. Nu aveau capetele rase, ca războinicii, și nu purtau livrea. Nu era nimeni acolo care să-l dea de gol fără să vrea. „Dar dacă ar face-o înadins?” Printre șoaptele lor se auzea zornăitul zarurilor și unul dintre ei râse răgușit când fură aruncate.