Loial se uita la ei cum joacă zaruri, frecându-și gânditor bărbia cu un deget mai gros decât degetul mare al unui bărbat mătăhălos, iar capul aproape că îi ajungea la grinzile aflate la două palme mai sus. Jucătorii nu îi aruncau nici măcar o privire. Ogierii nu erau o prezență foarte obișnuită în Ținuturile de la Hotar, sau oriunde altundeva, dar aici erau cunoscuți și acceptați, iar Loial era de destul timp în Fal Dara ca să nu mai stârnească prea mare interes. Tunica lui închisă la culoare, cu guler tare, era închisă până sus; partea de jos, mai largă, îi ajungea până deasupra cizmelor înalte. Unul dintre buzunarele mari era umflat și atârna greu. Probabil că erau cărți, își spuse Rand. Chiar și când se uita la oameni cum joacă zaruri, Loial avea mereu o carte la îndemână.
În ciuda tuturor lucrurilor care i se întâmplaseră, Rand se trezi rânjind. I se întâmpla adesea asta în preajma lui Loial. Ogier știa atât de multe despre unele lucruri, atât de puține despre altele și părea că vrea să afle tot. Rand își mai aducea însă aminte de prima data când îl văzuse pe Loial, cu urechile lui acoperite cu smocuri de păr, cu sprâncenele care îi atârnau ca niște mustăți lungi, cu nasul lătăreț, aproape cât fața de mare – îl văzuse și crezuse că are în fața un troloc. Încă îi mai era rușine. Ogieri și troloci. Myrddraal și alte lucruri din ungherele întunecate ale poveștilor spuse la miezul nopții. Lucruri din povești și legende. Așa crezuse înainte să plece din Emond’s Field. Dar de atunci văzuse atâtea povești prinzând viață, încât nu mai era sigur de nimic. Femei Aes Sedai, urmăritori nevăzuți, un vânt care te prindea și te ținea. Zâmbetul i se topi.
— Toate poveștile sunt adevărate, spuse el încetișor.
Loial ciuli urechile și întoarse capul spre Rand. Când văzu cine este, un rânjet îi acoperi chipul și se apropie de el.
— A, aici erai.
Vocea îi era groasă și semăna cu bâzâitul unui bondar.
— Nu te-am zărit la Primire. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Doua lucruri. Primirea Shienaran și Suprema Înscăunată. Pare obosită, nu crezi? Nu e treabă ușoară să fii Suprema Înscăunată. Cred că e mai greu decât să fii Fruntaș.
Făcu o pauză, gânditor, dar doar pentru o clipă.
— Spune-mi, Rand, și tu joci zaruri? Cei de aici joacă ceva mai simplu, cu numai trei zaruri. Noi folosim patru în stedding. Știi, nu vor să mă lase să joc. Zic doar „Glorie Ziditorilor” și refuză să parieze împotriva mea. Nu cred că e cinstit. Zarurile pe care le folosesc sunt destul de mici – se uită încruntat la mâinile lui, suficient de mari cât să cuprindă un cap de om – dar tot cred că… Rand îl apuca de braț, întrerupându-l. „Ziditorii!”
— Loial, Ogierii au construit Fal Dara, nu-i așa? Știi vreo altă ieșire în afară de porți? O gaură prin care să te poți strecura. Un culoar. Orice, numai să fie destul de mare cât să încapă un om. Dacă se poate, să nu fie nici în calea vântului.
Loial se încruntă, mâhnit, capetele sprâncenelor aproape atingându-i obrajii.
— Rand, Ogierii au zidit Mafal Dadaranell, dar orașul acela a fost distrus în timpul Războaielor Troloce. Acesta – atinse ușor zidul de piatră cu vârfurile late ale degetelor – a fost construit de oameni. Pot să îți fac planul orașului Mafal Dadaranell – am văzut odinioară hărțile, într-o carte veche, în stedding Shangtai – dar nu știu mai multe despre Fal Dara decât știi tu. Totuși, e bine făcut, nu-i așa? Masiv, dar bine făcut.
Rand se lăsă să cadă lângă zid, strângând din ochi.
— Trebuie să găsesc o ieșire, murmură el. Porțile sunt închise și paznicii nu lasă pe nimeni să treacă, dar eu trebuie să găsesc o ieșire.
— Dar de ce, Rand? întrebă Loial încetișor. Nimeni de aici n-o să-ți facă vreun rău. Ți-e bine? Rand?
Deodată ridică glasul.
— Mat! Perrin! Cred că lui Rand îi e rău.
Rand deschise ochii și îi văzu pe prietenii lui ridicându-se din grupul celor care jucau zaruri. Mat Cauthon, cu picioare lungi, ca de barză, cu umbra unui zâmbet pe buze, ca și cum vedea ceva amuzant de care nimeni altcineva nu își dădea seama. Perrin Aybara, cu părul vâlvoi, lat în umeri și cu brațe groase, care fusese ucenic de fierar. Cei doi încă mai purtau hainele din Ținutul celor Două Râuri, simple și zdravene, dar ponosite de atâta drum.
Ieșind dintre oameni, Mat aruncă din nou zarurile în semicerc, iar unul dintre jucători strigă:
— Hei, nu poți pleca când câștigi.
— E mai bine decât să plec când pierd, zise Mat, râzând.
Fără să se gândească, își atinse surtucul în dreptul cingătorii, iar Rand tresări. Sub surtuc, Mat avea un pumnal cu un rubin incrustat în plasele, un pumnal de care nu se despărțea niciodată, un pumnal de care nu putea să se despartă. Avea lama mânjită, din orașul mort Shadar Logoth, mânjită și strâmbată de o forță a răului aproape la fel de necruțătoare ca și Cel Întunecat, forța răului care ucisese Shadar Logoth cu două mii de ani în urmă, dar care încă mai dăinuia printre ruinele abandonate. Acea pată avea să-l ucidă pe Mat dacă păstra pumnalul, dar avea să-l ucidă încă și mai repede dacă renunța la el.
— O să mai aveți și alte prilejuri să câștigați.
Pufniturile nemulțumite ale bărbaților îngenuncheați dădură de înțeles că nu prea credeau că au vreo șansă.
Perrin îl urmă pe Mat până la Rand, ținând ochii în pământ. În ultima vreme, Perrin își ținea mereu ochii în pământ, iar umerii îi erau lăsați, ca și cum ar fi purtat o greutate prea mare chiar și pentru puterea lor.
— Ce s-a întâmplat, Rand? întrebă Mat. Ești galben precum ceara. Hei! De unde ai luat hainele astea? Vrei să te faci Shienaran? Poate o să-mi cumpăr și eu un surtuc ca ăsta și o cămașă frumoasă.
Își scutură buzunarul și se auzi un zornăit de monede.
— Se pare că am noroc la zaruri. Câștig aproape întotdeauna.
— Nu trebuie să cumperi nimic, spuse Rand, istovit. Moiraine ne-a înlocuit toate hainele. Din câte știu eu, le-a ars deja pe cele vechi, în afară de hainele pe care le purtați voi doi. Probabil că Elansu o să vină și după astea, așa că în locul vostru m-aș grăbi să mă schimb, dacă nu vreți să vă dezbrace chiar ea.
Perrin nu ridică privirea, dar se îmbujoră; Mat zâmbi și mai mult, dar zâmbetul îi părea forțat. Și ei avuseseră parte de întâlniri la baie și doar Mat încerca să pretindă că nu îi păsa.
— Și nu mi-e rău. Doar că trebuie să plec de aici. Suprema Înscăunată e aici. Lan spunea… spunea că, dacă e ea aici, ar fi mai bine ca eu să plec o săptămână. Trebuie să plec, dar toate porțile sunt închise.
— A spus el asta? Mat se încruntă. Nu înțeleg. N-a spus niciodată nimic rău despre vreo femeie Aes Sedai. De ce acum? Uite, Rand, nici mie nu-mi plac femeile Aes Sedai, dar n-or să ne facă nimic.
Coborî vocea când spuse asta și se uită peste umăr să vadă dacă vreunul dintre jucători era atent la ce zicea. Oricât de temute ar fi fost femeile Aes Sedai, în Ținuturile de la Hotar oamenii nu le urau și orice vorbă nerespectuoasă la adresa lor putea să provoace o încăierare sau chiar ceva mai grav.
— Moiraine, de pildă. Nu e chiar atât de rea, chiar dacă este și ea o femeie Aes Sedai. Gândești ca bătrânul Cenn Buie, care ne spunea tot felul de povești la hanul Izvorul de Vin. Vreau să spun că Moiraine nu ne-a făcut nici un rău și nici celelalte n-or să ne facă. De ce ar face așa ceva?
Perrin ridică ochii din pământ. Ochi galbeni, strălucind în lumina slabă ca aurul șlefuit. „Moiraine nu ne-a făcut rău?” își spuse Rand. Ochii lui Perrin fuseseră la fel de căprui ca ai lui Mat când plecaseră din Ținutul celor Două Râuri. Rand habar n-avea cum se petrecuse schimbarea – Perrin nu voia să vorbească despre asta, de fapt nu voia să vorbească aproape despre nimic de când se întâmplase – dar se petrecuse în același timp cu umerii lăsați și purtarea mai rece, ca și cum s-ar fi simțit singur chiar înconjurat de prietenii lui. Ochii lui Perrin și pumnalul lui Mat. Nici unul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi plecat din Emond’s Field și Moiraine era cea care îi îndemnase să plece. Știa că nu era drept. Dacă Moiraine nu ar fi venit în sat, probabil că ar fi fost toți trei uciși de troloci, ca de altfel mai toți cei din Emond’s Field. Dar asta nu îl făcea pe Perrin să râdă ca pe vremuri și nici nu făcea să dispară pumnalul de la brâul lui Mat. „Și eu? Dacă aș fi acasă și încă în viață, aș fi tot ceea ce sunt acum? Cel puțin nu m-aș întreba ce urmează să-mi facă femeile Aes Sedai.”