Mat încă se uita nedumerit la el, iar Perrin ridicase capul cât să îl privească pe sub sprâncene. Loial aștepta, răbdător. Rand nu le putea spune de ce trebuia să stea departe de Suprema Înscăunată. Ei nu știau ce este el. Lan știa, și Moiraine. Și Egwene, și Nynaeve. Ar fi vrut ca nimeni să nu știe și cel mai mult ar fi vrut ca Egwene să nu știe, dar cel puțin Mat și Perrin – și Loial – credeau că e același. Rand ar fi preferat să moară decât să le spună adevărul, iar apoi să vadă șovăiala și îngrijorarea care apăreau câteodată în privirea lui Egwene și a lui Nynaeve, chiar și atunci când încercau să le ascundă.
— Cineva… stă cu ochii pe mine, zise el într-un sfârșit. Mă urmărește. Doar că… Doar că nu e nimeni aici.
Perrin ridică brusc capul, iar Mat își umezi buzele și șopti:
— Un Pierit?
— Firește că nu, pufni Loial. Cum ar putea vreun Făr-de-ochi să intre în Far Dala, în oraș sau în fortăreață? Pravilele spun că între zidurile orașului nimeni nu-și poate ține fața acoperită, iar lampagiii trebuie să lumineze străzile noaptea, ca să nu fie nici o umbră în care să se poată ascunde Myrddraalii. Așa ceva e imposibil.
— Zidurile nu sunt de ajuns ca să îi oprească pe Pieriți, murmură Mat, dacă vor cu adevărat să intre. Nu știu dacă pravilele și felinarele sunt de mai mare folos.
Nu mai semăna deloc cu cel care, în urma cu mai puțin de jumătate de an, era aproape convins că Pieriții nu sunt decât niște povești ale Menestrelilor. Și el văzuse prea multe.
— Și mai e și vântul, adaugă Rand.
Aproape că nu îi tremura glasul când le povesti ce se întâmplase în vârful turnului. Perrin își încleștă pumnii până când îi trosniră degetele.
— Vreau doar să plec de aici, încheie Rand. Vreau să plec spre miazăzi. Departe. Undeva departe.
— Dar dacă porțile sunt închise, spuse Mat, cum putem să ieșim?
Rand se uită ținta la el.
— Să ieșim?
Trebuia să plece singur. Ar fi fost prea primejdios să vină și altcineva cu el. În cele din urmă avea să fie el însuși primejdios și nici măcar Moiraine nu știa cât mai era până acolo.
— Mat, știi că trebuie să mergi în Tar Valon cu Moiraine. Spunea că e singurul loc în care poți renunța la nenorocitul ăla de pumnal fără să mori. Și știi prea bine ce se va întâmpla dacă îl păstrezi.
Mat își atinse surtucul în dreptul pumnalului, fără să pară că își dă seama ce face.
— Darul unei femei Aes Sedai e momeală pentru pește, zise el. Poate că nu vreau să îmi pun singur cârligul în gură. Poate că ceea ce vrea ea să facă în Tar Valon e mai rău decât dacă nu mă duc deloc acolo. Poate că minte. Adevărul pe care îl spune o femeie Aes Sedai nu e niciodată cel care crezi tu că este.
— Mai știi și alte zicători pe care vrei să ni le spui? întrebă Rand. Vântul de la miazăzi aduce oaspeți, vântul de la miazănoapte – casă pustie? Porcul aurit tot porc rămâne? Ce zici de „Cu vorba nu se tund oile”? „Vorbele nebunului sunt praf în vânt”?
— Ușurel, Rand, zise Perrin încetișor. Nu se cade să fii atât de răutăcios.
— Nu? Poate că nu vreau să mergeți cu mine, să vă țineți mereu după mine, să dați de necaz și să vă așteptați tot timpul să vă scot din încurcătură. V-ați gândit vreodată la asta? Arde-m-ar, v-a trecut vreodată prin cap că m-am saturat să vă tot văd peste tot? Tot timpul, tot timpul. M-am saturat.
Expresia de suferință de pe chipul lui Perrin îi străpunse inima, dar continuă neîndurător.
— Sunt unii pe aici care mă cred Senior. Senior. Poate că îmi place asta. Dar uitați-vă la voi, jucați zaruri cu grăjdarii. Când o să plec, o să plec singur. Din partea mea puteți să vă duceți în Tar Valon sau să vă spânzurați, eu plec singur de aici.
Fața lui Mat se împietri și strânse pumnalul prin surtuc până când i se albiră articulațiile.
— Dacă așa vrei, spuse el cu răceală. Credeam că suntem… Cum vrei tu, al’Thor. Dar dacă mă hotărâse să plec în același timp cu tine, o să plec și ai face bine să nu-mi stai în drum.
— Nu pleacă nimeni nicăieri, zise Perrin, atâta vreme cât porțile sunt închise.
Își ținea din nou ochii în pământ. Hohote de râs se auziră dinspre jucătorii de lângă perete când unul dintre ei pierdu.
— Plecați sau rămâneți, spuse Loial, împreună sau separat, nu are importanță. Sunteți toți trei ta’veren. Chiar și eu îmi dau seama de asta, doar uitându-mă la ce se întâmplă în jurul vostru, și eu nu am Harul. Și Moiraine Sedai spune la fel.
Mat ridică mâinile.
— Ajunge, Loial. Nu vreau să mai aud nimic despre asta.
Loial scutură din cap.
— Fie că auzi, fie că nu, tot e adevărat. Roata Timpului țese Pânza Vârstelor cu firele vieților oamenilor. Și voi trei sunteți ta’veren, noduri în aceasta pânză.
— Ajunge, Loial.
— O vreme, Roata va înfășura Pânza în jurul vostru, indiferent ce veți face. Și orice veți face va fi probabil ales de Roată, nu de voi. Ta’veren trag istoria după ei și dau formă Pânzei prin simpla lor prezență, dar Roata îi prinde pe ta’veren în țesătură mai mult decât pe ceilalți oameni. Oriunde v-ați duce și orice ați face, până când Roata nu hotărăște altceva, veți…
— Ajunge! strigă Mat.
Bărbații care jucau zaruri priviră împrejur, dar Mat se uită furios la ei până când se întoarseră la treburile lor.
— Îmi pare rău, Mat, murmură Loial. Știu că vorbesc prea mult, dar n-am vrut…
— Nu mai stau aici, zise Mat privind în sus, cu un Ogier cu gură mare și cu un neghiob înfumurat. Vii, Perrin?
Perrin oftă, îi arunca o privire lui Rand, apoi încuviință, dând din cap.
Rand se uită la ei cum pleacă cu un nod în gât. „Trebuie să plec singur. Ajute-m-ar Lumina, trebuie.”
Loial se uita și el după ei, cu sprâncenele lăsate în jos de îngrijorare.
— Rand, chiar n-am vrut să…
Rand își înăspri glasul.
— Ce mai aștepți? Du-te cu ei! Nu înțeleg de ce mai stai aici. Nu-mi ești de nici un folos dacă nu știi nici o ieșire. Du-te! Du-te să-ți găsești copacii și prețioasele tale crânguri, dacă nu cumva au fost tăiate între timp și bine c-am scăpat de ele dacă așa s-a întâmplat.
Ochii lui Loial, mari cât niște farfurioare, păreau mirați și jigniți, dar, încetul cu încetul, deveniră aproape mânioși. Rand nu se gândise niciodată că așa ceva era cu putință. Unele dintre vechile povești pretindeau că Ogierii erau fioroși, dar nu spuneau și în ce fel, iar Rand nu întâlnise niciodată pe cineva mai blând decât Loial.