— Dacă așa vrei, Rand al’Thor, spuse Loial sec.
Se înclină țeapăn și se luă după Mat și Perrin.
Rand se lăsă greu lângă sacii de cereale. „Ei bine, îl luă peste picior o voce din capul lui, ai izbutit, nu-i așa? Trebuia, răspunse el. O să ajung primejdios pentru cei din jurul meu. Sânge și cenușă, o să înnebunesc și… Nu! Nu, n-o să înnebunesc! N-o să folosesc Puterea și atunci n-o să înnebunesc și… Dar nu pot risca să se întâmple asta. Nu pot, nu-ți dai seama?” Dar vocea se mulțumi doar să râdă de el.
Își dădu seama că jucătorii se uitau la el. Stăteau încă în genunchi lângă perete, dar toți întorseseră capul ca să se uite la el. Shienaranii, indiferent de clasa lor socială, erau întotdeauna politicoși și corecți, chiar și față de dușmanii de moarte, iar Ogierii nu fuseseră niciodată dușmanii celor din Shienar. În ochii jucătorilor se citea revolta. Chipurile le erau inexpresive, dar ochii lor spuneau că ceea ce făcuse nu era bine. Rand le dădea dreptate pe jumătate și din acest motiv resimți și mai puternic acuzațiile lor. Nu făcură decât să se uite la el, dar Rand ieși poticnindu-se, ca și cum l-ar fi urmărit.
Paralizat, umblă prin cămări, încercând să găsească un loc în care să se adăpostească până când aveau să deschidă din nou porțile. Atunci s-ar putea ascunde în fundul căruței vreunui neguțător. Dacă nu cumva aveau să cerceteze căruțele la ieșire. Dacă nu cercetau cămările, dacă nu scotoceau prin toată fortăreața după el. Se încăpățână să nu se gândească la asta, se încăpățână să se concentreze numai asupra găsirii unei ascunzători. Dar în toate locurile pe care le găsea – un spațiu gol într-o stivă de saci de cereale, o potecă îngustă de-a lungul zidului în spatele unor buți de vin, o cămară părăsită pe jumătate plină cu lăzi goale și umbre – își imagina că va fi găsit de cei care l-ar fi căutat. Își imagina și că urmăritorul nevăzut, oricine era el – sau orice – avea să-l găsească aici. Așa că stărui în căutările lui, însetat, murdar și cu pânze de păianjen în păr.
Și apoi ajunse într-un coridor slab luminat de torțe și o văzu pe Egwene strecurându-se de-a lungul lui, oprindu-se din când în când ca să privească iscoditor în cămările pe lângă care trecea. Părul ei negru, care îi ajungea până la brâu, era prins la spate cu o fundă roșie și purta o rochie fumurie, cum era obiceiul în Shienar, garnisită cu roșu. Când o zări, fu copleșit de tristețe și de sentimentul că a pierdut ceva însemnat, mai mult chiar decât atunci când îi izgonise pe Mat, Perrin și Loial. Crescuse gândindu-se că, într-o bună zi, se va căsători cu Egwene; amândoi se gândiseră la asta. Dar acum…
Fata tresări când Rand apăru pe neașteptate în fața ei, oftă, dar nu spuse decât:
— Deci aici erai. Mat și Perrin mi-au povestit ce ai făcut. Și Loial. Știu ce încerci să faci, Rand, dar e o prostie.
Își încrucișă brațele sub sâni și îl fixă severă cu ochii ei mari și întunecați. Întotdeauna se întreba cum reușea să pară că se uita de sus la el – făcea asta ori de câte ori voia – deși abia dacă îi ajungea la piept și în plus mai era și cu doi ani mai mică decât el.
— Bine, spuse el.
Se înfurie dintr-odată din pricina părului ei. Înainte să plece din cele Două Râuri nu văzuse niciodată o femeie în toata firea cu părul despletit. Acasă, toate fetele așteptau cu nerăbdare ca Soborul Femeilor din satul lor să spună că sunt îndeajuns de mari ca să-și împletească părul. Cu siguranță așa se întâmplase cu Egwene. Și iată că acum își purta părul desfăcut, strâns numai cu o fundă. „Eu vreau să merg acasă și nu pot, iar ea de-abia așteaptă să uite tot ce era în Emond’s Field.”
— Pleacă și tu și lasă-mă în pace. Nu vrei să mai ai de-a face cu un păstor. Sunt o grămadă de femei Aes Sedai aici pe lângă care să stai. Și nu cumva să le spui că m-ai văzut. Sunt pe urmele mele și n-am nevoie să le dai și tu o mână de ajutor.
Pete de roșeață se aprinseră în obrajii fetei.
— Crezi că aș…
Rand se întoarse să plece, dar Egwene scoase un țipăt și se aruncă asupra lui, încolăcindu-i picioarele cu brațele. Se rostogoliră amândoi pe podeaua de piatră, iar desagii și boccelele lui zburară în toate părțile. Rand bodogăni când se lovi de pardoseală și teaca sabiei îi intra în coaste, și din nou când Egwene se ridică și se trânti pe spatele lui, ca și cum ar fi fost un scaun.
— Mama, spuse ea cu hotărâre, mi-a zis întotdeauna că cel mai bun mijloc de a învăța cum să te porți cu un bărbat este să înveți să călărești un catâr. Zicea că în general au cam tot atâta minte. Doar că uneori catârii sunt mai deștepți.
Își ridică ușor capul ca să se uite peste umăr la ea.
— Dă-te jos de pe mine, Egwene! Da-te jos! Egwene, dacă nu te dai jos – coborî vocea, amenințător – îți fac ceva. Tu știi ce sunt.
Se uită furios la ea, ca să fie sigur că pricepe. Egwene pufni.
— N-ai face nimic, nici de-ai putea. Tu n-ai face rău nimănui. Dar oricum nu poți. Știu că nu te poți servi de Putere oricând vrei, se întâmplă doar câteodată, și nu o poți controla. Așa că n-o să-mi faci nimic, nici mie, nici altcuiva. Eu însă iau lecții cu Moiraine, așa că, dacă nu îți bagi mințile în cap, Rand al’Thor, o să-ți dau foc la pantaloni. Asta pot face. Ține-o tot așa și o să vezi.
Dintr-odată, doar pentru o clipă, torța de lângă ei, de pe zid, începu să ardă cu vâlvătaie mare. Egwene scoase un țipăt și se uită țintă la torță, mirată.
Rand se răsuci, o apucă de braț, o dădu jos de pe el și o puse cu spatele la perete. Când se așeză și el, fata stătea în fața lui, frecându-și mânioasă brațul.
— Chiar ai fi făcut asta, nu-i așa? zise el înfuriat. Te joci cu lucruri pe care nu le înțelegi. Ai fi putut să ne preschimbi în cenușă!
— Bărbații! Când nu au ei ultimul cuvânt, fie o iau la fugă fie recurg la forță.
— Stai puțin! Cine a pus piedică celuilalt? Cine s-a așezat pe celalalt? Și tu ai amenințat – ai încercat chiar – să… Ridică mâinile. Nu. Îmi faci tot timpul asta. Când îți dai seama că n-o să ai ultimul cuvânt, începem să ne certăm despre cu totul altceva. Nu și de data asta.
— Nu mă cert, spuse ea liniștită, și nici nu încerc să schimb subiectul. Dar să te ascunzi nu înseamnă să fugi? Și după ce te ascunzi, o sa fugi de-a adevăratelea. Și de ce să le faci rău? Lui Mat, lui Perrin, lui Loial. Și mie. Știu de ce. Ți-e frică că o să le faci și mai mult rău dacă îi lași să rămână lângă tine. Dacă nu faci ceea ce nu trebuie, atunci nu trebuie să te gândești că ai putea face rău cuiva. Dar tu fugi și te răstești la oameni și nici măcar nu știi dacă ai de ce. De ce ar trebui să știe Suprema Înscăunată sau alte femei Aes Sedai cu excepția lui Moiraine, că exiști?
Rand o privi o vreme cu atenție. Cu cât stătea mai mult cu Moiraine și Nynaeve, cu atât începea să se poarte la fel ca ele, cel puțin când voia. Uneori semănau foarte mult, Aes Sedai și Meștereasa, reci și pricepute. Era însă tulburător să vadă același lucru la Egwene. În cele din urma îi zise ce spusese Lan.
— Ce altceva ar fi vrut să spună?
Egwene rămase cu mâna pe braț, încruntându-se, încordată.
— Moiraine știe despre tine și nu a făcut nimic, așa că de ce ar face ceva acum? Dar dacă Lan… încă încruntată, se uita în ochii lui. Cămările sunt primul loc în care or să te caute. Dacă te caută. Până când aflăm dacă te caută, trebuie să te duci într-un loc unde nu le-ar trece prin cap s-o facă. Știu. Temnița.
Rand se ridică anevoie în picioare.
— Temnița!
— Nu într-o celulă, prostuțule. Merg acolo câteodată, seara, ca să-l văd pe Padan Fain. Și Nynaeve face la fel. Nimănui n-o să i se pară ciudat dacă azi mă duc mai devreme. De fapt, cum toată lumea e cu ochii pe Suprema Înscăunată, nici n-or să ne observe.