— Dar Moiraine…
— Ea nu merge în temniță ca să-i pună întrebări jupanului Fain. Îl cheamă la ea. Și nici măcar asta nu a făcut în ultimele săptămâni. Crede-mă pe cuvânt, o să fii în siguranță acolo.
Dar Rand șovăia. Padan Fain.
— De ce te duci să-l vezi pe neguțătorul ambulant, de fapt? E o Iscoadă a Celui Întunecat, a recunoscut chiar el, o iscoadă primejdioasă. Arde-m-ar, Egwene, el i-a adus pe troloci în Emond’s Field! Ogarul Celui Întunecat, așa își spunea, și el mi-a adulmecat urma de la Noaptea Iernii încoace.
— Ei bine, acum e la loc sigur în spatele zăbrelelor de fier, Rand. Era rândul ei să șovăie și se uită la el aproape rugătoare. Rand, Padan Fain venea cu căruța în Ținutul celor Două Râuri în fiecare primăvară dinainte să mă nasc. Îi cunoaște pe toți oamenii pe care îi cunosc și eu, toate locurile. E ciudat, dar cu cât stă mai mult închis, cu atât devine mai mult el însuși. Parcă se rupe de Cel Întunecat. Râde din nou și istorisește lucruri amuzante, despre oamenii din Emond’s Field și câteodată despre locuri despre care n-am auzit niciodată. Uneori e aproape așa cum îl știam. Îmi place să am cu cine sta de vorbă despre acasă.
„De când eu te evit, își spuse el, și de când Perrin evită pe toată lumea, iar Mat își petrece tot timpul jucând zaruri și chefuind.”
— N-ar fi trebuit să vă ascund atâtea, murmură el, apoi oftă. Bine, dacă Moiraine crede că ești în siguranță în preajma lui, cred că o să fiu și eu în siguranță. Dar nu e nevoie să fii și tu amestecată în treaba asta.
Egwene se ridică în picioare și începu să-și netezească rochia, ocolindu-i privirea.
— Moiraine a spus că ești în siguranță? Egwene?
— Moiraine Sedai nu mi-a spus niciodată că nu pot merge să-l văd pe jupanul Fain, spuse ea, cu băgare de seamă.
Rand se uită țintă la ea, apoi izbucni:
— N-ai întrebat-o. Nu știe. Egwene, e o prostie. Padan Fain e Iscoada Celui Întunecat, la fel de periculos ca și ceilalți.
— E închis într-o cușcă, spuse ea cu asprime, și nu trebuie să-i cer voie lui Moiraine pentru tot ce fac. E cam târziu să te întrebi dacă femeile Aes Sedai ar încuviința ceea ce faci, nu-i așa? Ei, vii?
— Pot să găsesc și singur temnița. Mă caută deja, sau or să înceapă să mă caute, și nu are rost să te găsească cu mine.
— Fără mine, spuse ea sec, o să te împiedici în propriile picioare și o să ajungi direct în poala Supremei Înscăunate, apoi o să mărturisești totul încercând să nu spui nimic.
— Sânge și cenușă, ar trebui să fii acasă, în Soborul Femeilor. Dacă bărbații ar fi pe atât de împiedicați și de neajutorați pe cât crezi tu, n-am…
— Ai de gând să stai aici și să vorbești până te găsesc? Ia-ți lucrurile, Rand, și vino cu mine.
Fără să-i aștepte răspunsul, Egwene se întoarse și porni pe coridor. Mormăind ceva în barbă, Rand o urmă, fără tragere de inimă.
Erau puțini oameni – majoritatea servitori – pe coridoarele lăturalnice pe care o luară, dar lui Rand i se părea că toți se uită cu atenție la el. Nu ca la un bărbat oarecare, gata să plece la drum, ci la el, Rand al’Thor. Știa că era doar o impresie – și spera că așa era – dar tot nu se simți ușurat când se opriră pe un culoar aflat mult dedesubtul fortăreței, în fața unei uși înalte, cu o ferestruică zăbrelită tăiată în ea și acoperită cu bare de fier, la fel ca porțile din zidul exterior. Lângă ferestruică atârna un clopoțel.
Uitându-se prin ferestruică, Rand văzu pereții goi și doi soldați cu capetele rase care stăteau, cu capul descoperit, la o masă pe care era o lampă cu ulei. Unul dintre ei ascuțea un pumnal de o piatră, cu mișcări lente și îndelungi. Nu se opri din ascuțit când Egwene sună din clopoțel și se auzi zângănitul strident al fierului pe fier. Celalalt soldat, cu fața lată și posacă, se uită la ușă ca și cum stătea pe gânduri înainte să se ridice, într-un sfârșit, și să vină înspre ei. Era scund și îndesat și de-abia ajungea să vadă printre zăbrelele de la ușă.
— Ce vrei? Ah, tot tu ești, fato. Ai venit să vezi Iscoada Celui Întunecat? El cine e?
Nu făcu nici un gest să deschidă ușa.
— E prietenul meu, Changu. Vrea să-l vadă și el pe jupanul Fain.
Soldatul se uită cu luare aminte la Rand; buza de sus îi tremura, dezgolindu-i dinții. Lui Rand nu i se părea că bărbatul vrea să zâmbească.
— Bine, spuse Changu în cele din urmă. Bine. Ești înalt, nu-i așa? Înalt. Și bine îmbrăcat pentru cineva de teapa ta. Te-a prins cineva în ținuturile de la hotarul de răsărit când erai mic și te-a crescut pe lângă casă?
Trase zăvoarele și deschise cu putere ușa.
— Hai, intrați, dacă vreți să intrați. Vocea îi deveni batjocoritoare: Ai grijă să nu te lovești la cap, Seniore.
Nu era nici o primejdie: ușa ar fi fost destul de mare și pentru Loial. Rand intră în urma lui Egwene, încruntându-se și întrebându-se dacă acest Changu punea ceva la cale. Era primul Shienaran nepoliticos pe care îl vedea; chiar și Masema era doar rece, nu neapărat nepoliticos. Dar individul se mulțumi să închidă ușa și să tragă zăvoarele la loc, apoi se duse la una din polițele de lângă cealaltă margine a mesei și luă una din lămpile de acolo. Celalalt soldat nu se opri din ascuțitul pumnalului, nici măcar nu ridică privirea. În cameră nu erau decât o masă, niște bănci și niște polițe; podeaua era acoperită cu paie și o altă ușă ferecată ducea și mai mult în adâncuri.
— O să aveți nevoie de lumină, nu-i așa, spuse Changu, acolo, în întuneric, cu tovarășul vostru. Râse, răgușit și fără haz, și aprinse lampa. Vă așteaptă.
Îi aruncă lampa lui Egwene și deschise ușa din interior aproape cu bucurie.
— Vă așteaptă. Acolo, în întuneric.
Rand se opri neliniștit din pricina beznei din față și a lui Changu care rânjea în spatele lui, dar Egwene îl apucă de mânecă și îl trase înăuntru. Ușa se trânti cu zgomot, aproape prinzându-i călcâiul; se auzi cum se închiseră zăvoarele. Nu aveau decât lampa în toată întunecimea aceea, un mic ochi de lumină în jurul lor.
— Ești sigură că o să ne lase să ieșim? întrebă el.
Își dădu seama că bărbatul nici nu se uitase la sabia lui sau la arc, nici nu întrebase ce avea în boccele.
— Nu sunt niște paznici prea buni. Am fi putut veni aici să-l eliberăm pe Fain.
— Mă cunosc, știu că nu aș face asta, spuse ea tulburată. De fiecare dată când vin par mai încrâncenați. Toți paznicii. Mai răi, mai posaci. Changu spunea glume prima data când am venit, iar Nidao aproape că nu mai vorbește. Dar probabil că dacă stai într-un loc ca ăsta nu poți să ai inima ușoară. Poate că doar mi se pare. Locul asta nu mă face nici pe mine să mă simt prea bine.
În ciuda celor spuse, îl trase încrezătoare după ea în întuneric. Rand își ținea mâna liberă pe sabie. Lumina palidă a lămpii scoase la iveală o încăpere largă, cu gratii late de fier la fiecare capăt, în fața celulelor cu pereți de piatră. Doar în două din celulele pe lângă care trecură erau prizonieri. Când văzură lumină, întemnițații se ridicară în capul oaselor pe paturile lor înguste, acoperindu-și ochii cu mâinile, privind furios printre degete. Chiar dacă aveau chipurile ascunse, Rand era sigur că se uitau furios la ei. Ochii le străluceau în lumina lămpii.
— Celui de acolo îi place să bea și să se bată, șopti Egwene, arătând spre un individ mătăhălos, cu palmele tăbăcite. De data asta a distrus singur sala mare a unui han din oraș și a rănit serios niște oameni.