Celalalt prizonier purta o haina brodată cu aur, cu mâneci largi și cizme scurte, strălucitoare.
— A încercat să plece din oraș fără să plătească la han – Egwene disprețuia un asemenea lucru: tatăl ei era Starostele din Emond’s Field, dar și hangiu – și fără să plătească precupeților și neguțătorilor cărora le datora bani.
Bărbații mârâiră la ei, scoțând înjurături guturale, la fel de vulgare precum cele pe care le auzise Rand de la gărzile neguțătorilor.
— Și înjurăturile sunt mai nerușinate pe zi ce trece, spuse Egwene cu vocea sugrumată, și grăbi pasul.
Când ajunseră la celula lui Padan Fain, aflată chiar în celălalt capăt, Egwene era destul de în față pentru ca Rand să rămână complet în întuneric. Se opri acolo, în umbrele din spatele lămpii fetei. Fain stătea pe pat, cu trupul aplecat în față, ca și cum ar fi așteptat ceva, exact așa cum spusese Changu. Era un bărbat osos, cu privire pătrunzătoare, cu brațe lungi și un nas mare și arata chiar mai sfrijit acum decât își amintea Rand. Nu din pricina temniței – mâncarea de aici era aceeași cu cea pe care o mâncau servitorii, și nici cei mai ticăloși prizonieri nu erau tăiați de la porție – ci din cauza a ceea ce făcuse înainte să ajungă la Fal Dara.
Padan Fain îi stârni lui Rand amintiri de care s-ar fi lipsit bucuros. Fain pe capra căruței lui mari de neguțător ambulant, mergând pe Podul Căruțelor, sosind în Emond’s Field în ziua de Noaptea Iernii. Și în Noaptea Iernii veniseră trolocii, ucigând și pârjolind, vânând. Vânând trei tineri, spusese Moiraine. „Vânându-mă pe mine, dacă ar fi știut, și folosindu-l pe Fain ca ogar.”
Fain se ridică în picioare când se apropie Egwene, fără să își acopere ochii sau măcar să clipească din cauza luminii. Îi zâmbi, un zâmbet care îi atinse doar buzele, apoi își înălță privirea deasupra capului ei. Uitându-se ținta la Rand, ascuns în bezna din spatele luminii, îndreptă un deget lung înspre el.
— Simt că ești acolo, ascunzându-te, Rand al’Thor, spuse el, aproape îngânând. Nu te poți ascunde, nici de mine, nici de ei. Credeai că s-a terminat, nu-i așa? Dar bătălia nu se termina niciodată, Rand al’Thor. Vin după mine și vin după tine, iar războiul merge mai departe. Fie că trăiești, fie că mori, pentru tine nu se termină niciodată.
Deodată începu să cânte:
Își lăsă brațul să cadă și ridică privirea, uitându-se țintă undeva sus, în întuneric. Un rânjet hâd îi strâmba gura și râse înfundat, ca și cum ceea ce vedea era foarte hazliu.
— Mordeth știe mai multe decât voi toți. Mordeth știe.
Egwene se dădu înapoi până când ajunse la Rand și numai marginea ochiului de lumină mai atingea zăbrelele de la celula lui Fain. Întunericul îl ascunse pe neguțătorul ambulant, dar încă îi mai auzeau râsetele înfundate. Chiar și fără să-l vadă, Rand era convins că Fain încă se mai uita în gol. Înfiorându-se, atinse plăselele sabiei cu degetele.
— Lumină! spuse el răgușit. Și tu zici că e așa cum era pe vremuri?
— Câteodată e mai bine, alteori mai rău.
Lui Egwene îi tremura glasul.
— Acum e mai rău – mult mai rău decât de obicei.
— Mă întreb ce vede. „E nebun, stă și se holbează în întuneric la un tavan de piatră. Dacă piatra nu ar fi acolo, s-ar uita drept în apartamentele femeilor. Unde sunt Moiraine și Suprema Înscăunată.” Se înfioră din nou. E nebun.
— N-a fost o idee bună, Rand.
Privind peste umăr înspre celulă, Egwene îl trase după ea și coborî glasul, ca și cum i-ar fi fost teamă că Fain ar fi putut să o audă. Chicotelile lui Fain se auzeau încă în urma lor.
— Chiar dacă n-or să mă caute aici, nu pot sta aici cu el așa și cred că nici tu nu ar trebui să rămâi. Are ceva astăzi ce…
Egwene trase aer în piept, cutremurându-se.
— Mai e un loc în care ai fi și mai în siguranță decât aici. Nu ți-am spus mai înainte pentru că era mai ușor să te aduc aici, dar n-or să caute niciodată în apartamentele femeilor. Niciodată.
— Apartamentele… Egwene, poate că Fain e nebun, dar tu ești și mai nebună decât el. Nu te poți ascunde de viespi în cuibul de viespi.
— Ce loc mai bun știi? Care este singurul loc din fortăreață în care nici un bărbat nu intră fără să fie poftit de o femeie, nici măcar Seniorul Agelmar? Care este singurul loc în care nimănui nu i-ar trece prin cap să caute un bărbat?
— Care este singurul loc din fortăreață care este sigur plin de femei Aes Sedai? E o idee nesăbuită, Egwene.
Fata puse mâna pe boccelele lui și vorbi de parcă totul ar fi fost deja hotărât.
— Trebuie să-ți înfășori sabia și arcul în mantie, și atunci o să pară că duci niște lucruri pentru mine. N-ar trebui să fie prea greu să îți găsesc un veston și o cămașă mai puțin frumoase. Dar va trebui să te gheboșezi.
— Ți-am spus, nu vreau să fac asta.
— Din moment ce ești încăpățânat ca un catâr, ar trebui să-ți placă să faci pe animalul de povară. Doar dacă nu cumva preferi să rămâi aici cu el.
Râsetele șoptite ale lui Fain se auziră prin umbrele întunecate.
— Bătălia nu se termină niciodată, Rand al’Thor. Mordeth știe.
— S-ar putea să am mai mult noroc dacă sar de pe zid, murmură Rand.
Dar își dădu jos boccelele de pe umăr și începu să-și învelească sabia, arcul și tolba, așa cum zisese Egwene. În beznă, Fain râdea.
Nu se termină niciodată, al’Thor. Niciodată.
4
Înfățișarea
Singură, în încăperea sa din acea parte a fortăreței rezervată femeilor, Moiraine își potrivi șalul, brodat cu un desen care reprezenta corzi răsucite de iederă și de viță, și se cântări din priviri, în oglinda înaltă și înrămata, aflată într-un colț. Atunci când era supărată, ochii săi mari și întunecați puteau să pară la fel de aprigi ca ochii de șoim. În clipa aceea, păreau să sfredelească ovalul de sticlă argintată. Numai întâmplarea făcuse ca șalul pe care-l purta să se afle în desagii de la șa, atunci când sosise în Fal Dara. Șalurile de felul acesta, care aveau pe spate, chiar la mijloc, Flacăra sclipitoare din Tar Valon și niște ciucuri lungi, a căror culoare reprezenta Ajah din care făcea parte posesoarea (al lui Moiraine era albastru precum cerul), se purtau, de cele mai multe ori, numai în Tar Valon, ba chiar numai în Turnul Alb. În afară întrunirilor Marelui Divan din Turn, nu se iveau prea multe prilejuri care să necesite purtarea șalului; dincolo de Zidurile Strălucitoare, cei mai mulți oameni de rând ar fi luat-o la fugă la vederea Flăcării, căutând să se ascundă sau, cine știe, să-i cheme în ajutor pe Copiii Luminii. Nici măcar o Aes Sedai nu era ferită de săgețile Mantiilor Albe, iar Copiii erau mult prea vicleni pentru a-i îngădui unei Surori să-l vadă pe cel care-o țintea, înainte să apuce să tragă, dându-i astfel răgazul de a se feri. Cât despre Moiraine, ea nu s-ar fi așteptat niciodată să fie silită să poarte șalul în Fal Dara. Numai că o întâlnire cu Suprema Înscăunată avea anumite tipicuri, pe care era obligată să le respecte.
Era o femeie zveltă și nicidecum înaltă, iar obrajii netezi, fără vârstă, așa cum aveau toate femeile Aes Sedai, o făceau adesea să pară mai tânăra decât era. Numai că Moiraine avea și mișcările grațioase și poruncitoare, precum și un calm care se putea impune în fața oricărei adunări. Se deprinsese cu aceste purtări încă din tinerețea petrecută în Palatul Regal din Cairhien, iar anii scurși de când devenise Aes Sedai nu o făcuseră să se schimbe – ba chiar dimpotrivă. Și totuși, în acea zi, calmul era doar aparent. „Probabil că sunt necazuri, altfel n-ar fi venit chiar ea în persoană”, gândi femeia. Era cel puțin a zecea oara când ideea i se strecurase în minte. Numai că, dincolo de ea, se mai aflau încă o mie de întrebări. „Ce fel de necazuri și, mai ales, pe cine a ales s-o însoțească?” De ce tocmai acolo? De ce tocmai atunci? Nu putea îngădui ca lucrurile să înceapă să meargă prost.