— N-am ajuns să vorbim de asta, zise Min, ridicând din umeri. Nici noi nu avem bani. Credeam că pot să amân discuția despre plată până după plecare. Și dacă ne debarcă, nu cred că ne-ar fi lăsat într-un port unde erau Seanchani. Așa că nu putea să ne fie mai rău decât aici. Greutatea e să-l convingem să plece. Vrea s-o facă, dar patrulele umblă și prin port, și n-avem de unde știi dacă pe una din corăbii nu se află vreo damane, decât când e prea târziu. „Dacă aș avea și eu o damane la bord, aș pleca în clipa asta”, mi-a spus. Apoi a început să bodogăne despre curenți și stâncile de sub apă și maluri. N-am înțeles nimic, dar am observat că atâta vreme cât îi zâmbesc și dau din când în când din cap, el îi dă înainte cu vorba. Până la urmă, tot vorbind așa, o să se convingă singur să plece, mai spuse ea, apoi trase aer în piept, tremurând; ochii începuseră iarăși s-o usture. Numai că mi se pare că nu mai avem răgaz să-l lăsăm să vorbească, Nynaeve. Egwene va fi trimisă în Seanchan, și încă repede.
— Dar de ce? întrebă cu sufletul la gură Elayne.
— Poate găsi minele în pământ, răspunse Min, nefericită. Mi-a spus că plecarea va fi în câteva zile și nu știu dacă asta e îndeajuns pentru ca omul meu să se lase convins să ridice pânzele. Și chiar și așa, cum să facem să-i scoatem zgarda aia blestemată? Și cum să o scoatem din casă?
— De ce nu-i Rand aici? oftă Elayne; celelalte o priviră mirate, iar ea roși și spuse repede: Are o sabie, nu? Aș vrea s-avem alături pe cineva cu o sabie. Vreo zece bărbați. O sută.
— Nu de săbii și de brațe puternice avem acum nevoie, zise Nynaeve, ci de minte. De cele mai multe ori, bărbații gândesc cu părul de pe piept. Unii dintre ei, cel puțin, mai spuse ea, pipăindu-și fără să-și dea seama pieptul, ca și cum căuta ceva pe dedesubtul mantalei.
— Ne-ar trebui o armată, grăi Min. O armată numeroasă. Seanchanii erau puțini când au înfruntat soldații din Tarabon și din Doman și au câștigat cu ușurință toate bătăliile, din câte am auzit.
Când o sul’dam și o damane se apropiară de ele, venind din josul străzii, le trase iute la o parte pe Nynaeve și Elayne, dar văzu cu bucurie că nu era nevoie să le prevină. Se uitau la cele două femei legate una de alta la fel de bănuitoare ca și ea.
— De vreme ce nu avem armata, va trebui să ne descurcam noi trei. Sper ca uneia dintre voi să-i vină în minte ceva la care eu nu m-am gândit. Mi-am stors creierii, dar când ajung la a’dam, lesa și zgarda acelea, mă împiedic. Nici o sul’dam nu te lasă să te uiți de-aproape la ea, atunci când îl deschide. Dar cred că va pot strecura înăuntru, măcar pe una din voi, dacă v-ajută. Pe mine mă privesc ca pe-o slujnică, dar și slujnicele pot primi pe cineva la ele, câta vreme nu ies din încăperile care le-au fost hărăzite.
Nynaeve se încruntă gânditoare, dar chipul i se lumină aproape imediat. Părea hotărâtă.
— Nu te îngrijora, Min. M-am gândit la mai multe lucruri. N-am stat degeaba de când suntem aici. Du-mă la omul ăsta. Dacă se arată mai încăpățânat și se lasă mai greu decât cei din Sfatul Satului, am să-mi mănânc mantaua.
Elayne încuviință, rânjind. Pentru prima dată de când venise în Faime, Min simți o umbră de nădejde. Se trezi încercând să vadă ce-i spuneau imaginile celor două femei. Primejdie, dar asta era de așteptat – precum și câteva lucruri noi, pe lângă cele văzute și înainte; se mai întâmpla și asta, câteodată. Pe deasupra capului lui Nynaeve se rotea un inel mare și greu, din aur, iar la Elayne văzu un fier încins la roșu și o secure. Asta nu era de bine, era convinsă, dar părea ceva îndepărtat, din viitor. Totul ținu doar o clipă, apoi le văzu în fața ochilor numai pe Elayne și pe Nynaeve, care-o priveau nerăbdătoare.
— E jos, aproape de port, le spuse.
Strada în pantă deveni din ce în ce mai plină de oameni, pe măsură ce coborau. Neguțătorii ambulanți mergeau cot la cot cu cei sosiți din satele din împrejurimi, cu căruțele, care n-aveau să mai plece până după sfârșitul iernii sau cu boccegii cu tăvile agățate de gât, chemați de colo colo de vreun trecător. Oamenii din Faime, cu mantiile lor brodate, se strecurau printre familii întregi de țărani, în mantale grele din blană de oaie. Mulți fugiseră aici din satele aflate în josul coastei. Min nu vedea rostul – scăpaseră de posibilitatea unei invazii de-a Seanchanilor, dar acum erau înconjurați de aceștia. Auzise, totuși, ce făceau Seanchanii mai întâi de toate, când soseau într-un sat, și nu-i putea învinovăți pe săteni pentru că se temeau. Cu toții făceau plecăciuni atunci când vreun Seanchan trecea pe lângă ei, sau vreun palanchin cu perdelele trase era purtat în sus, pe strada abruptă. Min se bucură să observe că Nynaeve și Elayne știau totul despre obiceiul închinării. Nici cărătorii dezbrăcați până la brâu, nici soldații făloși în armură nu dădeau atenție celor care se plecau în fața lor, dar cei care n-o făceau le-ar fi sărit cu siguranță în ochi.
În timp ce mergeau, schimbară câteva vorbe. Cu uimire, Min află că și cele două sosiseră în oraș doar la câteva zile după ea și Egwene. Cu toate astea, își dădu seama că nu era de mirare că nu se întâlniseră, prin atâta mulțime de oameni. Ea, una, își petrecuse alături de Egwene cât de multă vreme fusese cu putință; se temea mereu că, ducându-se s-o vadă așa cum i se îngăduise, avea s-o găsească plecată. „Iar acum așa va fi, dacă Nynaeve nu se gândește la vreo soluție.”
Mirosul de sare și smoală deveni mai puternic, iar pescărușii începură să se rotească pe deasupra capetelor lor, țipând. Își făcură apariția și marinarii. Mulți erau încă desculți, în ciuda frigului.
Hanul fusese botezat la repezeala Cele trei flori de prun, dar pe firmă, printre dârele de vopsea nouă, se mai vedea încă o parte din cuvântul Neadormiți. În ciuda mulțimii de afară, sala mare era numai pe jumătate plină. Totul era scump, așa că oamenii nu-și îngăduiau să piardă vremea cu câte o bere în față. Încăperea era încălzită de flăcările care trosneau în cele două cămine, câte unul în fiecare capăt, iar hangiul cel gras era numai în cămașă. Le privi încruntat pe cele trei femei; Min avu impresia că numai rochia sa, croită aidoma cu ale Seanchanilor, îl împiedica să le dea afară. Nynaeve și Elayne, cu mantalele lor țărănești, nu păreau oricum să aibă bani de cheltuială.
Bărbatul pe care-l căuta era singur la o masă din colț, în locul său obișnuit, bând vin și bombănind ca pentru sine.
— Ai vreme să schimbi câteva vorbe cu noi, Căpitane Domon? întrebă ea.
El ridică ochii, trecându-și o mână prin barbă când observă că nu era singură. Min nu se obișnuise încă cu barba, care i se părea ciudată, dat fiind că nu avea și mustață.
— Deci zici că ți-ai adus și prietenele să-mi bea banii, așa? Păi, Seniorul ăla Seanchan mi-a cumpărat încărcătura, așa că bani zic că am. Ședeți. Hangiu! mugi el, fără veste, iar Elayne tresări. Adu niște vin dres!
— Stai liniștită, îi spuse Min lui Elayne, așezându-se la capătul uneia dintre băncile de lângă masă. Arată ca un urs și rage tot așa, dar nu e.
Elayne, părând neîncrezătoare, se așeză la celalalt capăt.
— Un urs zici c-aș fi? râse Domon. Poate că da. Dar tu, fato? Ai renunțat la visurile de plecare? Rochia ta zic că-mi pare Seanchan.
— Niciodată! răspunse aprig Min; apropierea unei slujnice care aducea vinul dres, aburind, o făcu însă să tacă. Domon era la fel de atent. Plăti și așteptă ca fata să plece, și de-abia atunci spuse: