În căutarea Cornului

— Byar! Unul dintre oamenii lui Bornhald îi întinse apă într-o cupă de lut; era rece ca gheața.

Bărbatul cu fața scofâlcită se dădu jos din șa.

— Da, Senior Căpitan?

— Când voi ataca dușmanul, Byar, zise Bornhald încetișor, tu o să te ții deoparte. Te vei mulțumi să privești și vei da de știre fiului meu ce se întâmplă.

— Dar, Senior Căpitan….

— Așa poruncesc, Copile Byar! se răsti Bornhald. Îmi vei da ascultare!

Byar înțepeni și se uită drept înainte.

— Cum poruncești, Senior Căpitan.

Bornhald îl cercetă o clipă cu privirea. Bărbatul avea să facă ce îi spusese, dar ar fi fost mai bine să îi dea o altă explicație decât aceea de a-i vesti lui Dain moartea tatălui său. Nu că nu ar fi știut lucruri care ar fi trebuit numaidecât aflate de cei din Amador. De la acea încăierare cu femeile Aes Sedai – „Era doar una, sau două? Treizeci de soldați Seanchan, buni ostași, și două femei m-au costat de două ori mai mulți oameni decât pe ei” – nu se mai așteptase să vadă Capul Toman. Iar dacă cumva Seanchanii nu aveau să se răzbune, probabil că Inchizitorii nu aveau să pregete.

— După ce îl găsești pe fiul meu – ar trebui să fie cu Seniorul Căpitan Eamon Valda lângă Tar Valon – și îi spui, vei merge la Amador și vei vorbi cu Seniorul Căpitan Comandant. Cu Pedron Niall în persoană, Copile Byar. Îi vei spune ce am aflat despre Seanchani; o să-ți dau scris. Încredințează-te că înțelege că nu ne mai putem bizui că vrăjitoarele din Tar Valon se mărginesc să uneltească din umbră. Dacă luptă fățiș de partea Seanchanilor, le vom mai întâlni și prin alte părți. Șovăi. Ultima parte era cea mai importantă. Trebuiau să știe și cei din Bolta Adevărului că, în pofida jurămintelor cu care se grozăveau, femeile Aes Sedai aveau să pornească la bătălie. Se simțea descurajat – o lume în care femeile Aes Sedai conduceau Puterea în timpul luptei; nu era convins că îi părea rău că o părăsește. Însă mai era un mesaj pe care voia să-l trimită la Amador. Și, Byar… spune-i lui Pedron Niall cum s-au servit Inchizitorii de noi.

— Cum poruncești, Senior Căpitan, zise Byar, iar Bornhald oftă când îi văzu expresia de pe chip. Bărbatul nu înțelegea. Pentru Byar, poruncile trebuiau ascultate, fie că veneau de la Seniorul Căpitan, fie că veneau de la Inchizitori, indiferent despre ce era vorba.

— O să scriu și răvașul pe care să i-l dai lui Pedron Niall, spuse Bornhald. Nu era convins că avea să slujească la mare lucru. Îi trecu ceva prin cap și se încruntă la han, acolo unde câțiva dintre oamenii lui băteau ușile și obloanele în cuie. Perrin, murmură el. Așa îl chema. Perrin, din Ținutul celor Două Râuri.

— Iscoada Celui Întunecat, Senior Căpitan?

— Se prea poate, Byar. Nu era nici el pe deplin convins, însă, cum părea să pună lupii să se bată pentru el, nu putea fi altceva. Oricum, Perrin acesta ucisese doi dintre Copii. Mi s-a părut că l-am văzut când am intrat în sat, dar nu-mi aduc aminte să fi zărit printre prizonieri pe cineva care să aducă a fierar.

— Fierarul lor a plecat acum o lună, Senior Căpitan. Unii se plângeau că ar fi plecat și ei înainte să venim noi dacă nu ar fi trebuit să-și dreagă singuri căruțele. Crezi că era într-adevăr Perrin, Senior Căpitan?

— Indiferent cine era, acum nu mai e aici. Și s-ar putea să le povestească Seanchanilor despre noi.

— O Iscoadă a Celui Întunecat așa ar face, Senior Căpitan.

Bornhald înghiți și ultima picătură de apă și azvârli cupa.

— N-o să zăbovim aici, Byar. N-o să-i las pe Seanchani să mă prindă dormind, că le dă de veste Perrin din Două Râuri sau altcineva. Dă poruncă să încalece toată lumea, Copile Byar.

Undeva, deasupra capetelor lor, departe, se învârtea o siluetă uriașa, înaripată, neobservată de nimeni.

În poienița din mijlocul desișului unde își făcuseră tabăra, Rand făcea exerciții cu sabia. Voia să-și alunge toate gândurile. Fusese și el plecat cu Hurin în căutarea urmei lui Fain; toți fuseseră, câte doi sau câte trei, ca să nu atragă atenția, și până acum nu găsise nici unul nimic. Acum îi așteptau pe Mat și pe Perrin să se întoarcă împreună cu amușinarul; ar fi trebuit să ajungă în urmă cu câteva ceasuri bune.

Loial citea firește, și nu puteai ști dacă urechile îi zvâcneau din pricina a ceea ce era în carte sau din cauza întârzierii celor trei, iar Uno și majoritatea soldaților stăteau încordați, ungându-și săbiile sau priveau scrutător printre copaci ca și cum se temeau că Seanchanii ar putea apărea dintr-o clipă în alta. Numai Verin părea nepăsătoare. Femeia Aes Sedai era așezată pe un buștean de lângă foc, mormăind ceva pentru sine și scriind în țărână cu un băț lung; din când în când scutura din cap, ștergea totul cu piciorul și o lua de la capăt. Toți caii erau înșeuați și gata de plecare, fiecare legat de o suliță înfiptă în pământ.

— Bâtlanul care înaintează prin papură, spuse Ingtar. Stătea sprijinit de un copac, ascuțindu-și sabia și uitându-se la Rand. N-ar trebui să te mai obosești cu poziția asta. Te lasă complet descoperit.

O clipă Rand rămase în echilibru pe un picior, cu sabia ținuta invers cu amândouă mâinile deasupra capului, apoi se lăsă lin pe celălalt picior.

— Lan zice că e bună pentru echilibru.

Nu îi era ușor să își păstreze echilibrul. În hău i se părea adesea că și-ar putea ține echilibrul și pe un bolovan în rostogolire, însă nu îndrăznea să se cufunde în hău. Își dorea prea mult acest lucru ca să se încreadă în sine.

— Când repeți prea mult, nici nu te mai gândești. Așa o să-l străpungi pe celălalt, dacă ești iute, dar nu înainte ca sabia lui să-ți fi intrat printre coaste. E ca și cum l-ai invita să facă asta. Cred că dacă aș vedea pe cineva așa de descoperit, nu m-aș putea stăpâni să nu bag sabia în el, chiar de aș ști că după aceea are să mă nimerească la rându-i.

— E doar pentru echilibru, Ingtar. Rand, într-un picior, se clatină și trebui să-l pună și pe celalalt jos ca să nu cadă. Vârî sabia la loc în teacă și ridică mantia cenușie. Era mâncată de molii și zdrențuită la margini, dar era căptușită cu blană groasă, iar vântul se întețea și se făcea din ce în ce mai rece. Aș vrea să se întoarcă odată.

Ca și cum dorința lui ar fi fost un semn, Uno zise în șoaptă:

— Se apropie niște nenorociți de călăreți, Seniore.

Tecile zăngăniră când și cei care mai aveau încă săbiile în teacă le scoaseră. Unii se urcară în șa și apucară sulițele.

Încordarea se risipi când în poieniță se ivi Hurin, urmat de Mat și de Perrin, dar reveni când acesta începu sa vorbească:

— Am găsit urma, Senior Ingtar.

— Am mers aproape până la Faime, spuse Mat descălecând. Roșeața din obrajii lui palizi te-ar fi putut face să crezi că e sănătos, însă nu era decât o părere. Soldații se adunară în jurul lor, la fel de însuflețiți ca și el. Nu e decât Fain, dar nu are unde altundeva să se ducă. Probabil că pumnalul e la el.

— Am dat și peste Mantii Albe, zise Perrin, coborând de pe cal. Sute.

— Mantii Albe? spuse Ingtar, încruntându-se. Aici? Ei, dacă ei nu ne bagă în seamă, n-o să-i băgăm nici noi. Poate că, dacă Seanchanii sunt prinși cu ei, o să ajungem la Corn. Privirea i se opri asupra lui Verin, care stătea încă lângă foc. Probabil că o să-mi zici că ar fi trebuit să te ascult, Aes Sedai. Fain s-a dus într-adevăr la Faime.