Cele două femei pe care le urmăreau urcară strada, până când ajunseră în dreptul lor. Vreo duzină de localnici se dădură la o parte, cât puteau de mult, din calea lor.
Nynaeve își adună toată furia. Cele-n Lesă și Brațele care strângeau lesa. O blestemăție de zgardă se afla la gâtul lui Egwene, și i-ar fi pus și ei unul, dacă puteau. Și lui Elayne la fel. O silise pe Min să le spună cum făcea o sul’dam pentru a-și impune voința. Era convinsă că nu aflase chiar tot ce era mai rău, dar știa îndeajuns pentru a se mânia din cale afară. Într-o clipă, un boboc alb, aflat pe o creangă neagră, plină de spini, se deschise înspre lumină, înspre saidar, iar Puterea Supremă o potopi. Știa că era de-acum înconjurată de o sclipire, pe care și altele puteau s-o vadă. Femeia cea palida, sul’dam, tresări, iar cea cu zgarda la gât rămase cu gura căscată, dar Nynaeve nu le îngădui nici un răgaz. Conduse un firicel din Putere, numai atât, dar plesni cu el ca dintr-un bici, scuturând din văzduh un grăunte de praf.
Zgarda argintie se desfăcu și căzu cu zgomot pe piatră. Nynaeve oftă ușurată, sărind imediat în picioare. Femeia ce-și spunea sul’dam rămase cu privirea ațintită la zgarda de pe jos, ca la un șarpe veninos. Fosta damane își duse o mână tremurătoare la gât apoi, înainte ca cealaltă să fi avut vreme să se miște, se întoarse și o lovi cu pumnul în față. Blonda se împletici, aproape cazând la pământ.
— Foarte bine! strigă Elayne, care se apropia în fugă, la fel ca Min.
Înainte ca vreuna dintre ele să o ajungă, fosta damane se uită năucită împrejur, apoi o luă la fugă cât putea de repede.
— N-o să-ți facem nici un rău, strigă după ea Elayne. Suntem prietene.
— Taci! șuieră Nynaeve și scoase din buzunar o mână de cârpe pe care le îndesă, fără milă, în gura deschisă a dușmancei, care se clătina; Min se grăbi să scuture sacul, într-un nor de praf, și i-l petrecu celeilalte peste cap, învăluind-o până la brâu. Am atras și-așa prea multă atenție.
Era adevărat, și totuși nu pe de-a-ntregul. Strada dimprejurul lor se golea iute, dar oamenii care se hotărâseră dintr-odată că era mai bine să fie în altă parte nici nu se uitau la ele. Pe asta se și bizuise Nynaeve – că oamenii aveau să facă tot ce puteau ca să nu bage de seamă nimic din ce se-ntâmpla cu Seanchanii – ca să mai câștige câteva clipe. Până la urma, localnicii aveau să vorbească, dar numai în șoaptă. Puteau trece câteva ceasuri până ca Seanchanii să afle că se întâmplase ceva. Femeia capturată începu să se foiască, scoțând strigate înfundate, prin pânza de sac, dar Nynaeve și Min o apucară strâns și o duseră pe o alee din apropiere. Lesa și zgarda se târâiau peste pietrele de pe caldarâm, clincănind.
— Ridică-le, se răsti Nynaeve la Elayne. Hai, că nu te mușcă.
Elayne trase aer adânc în piept, apoi ridică ușor zgarda argintie, de parcă într-adevăr se temea să nu sară la ea. Nynaeve o înțelegea oarecum, deși nu o aproba – totul depindea de cum își făcea fiecare treaba.
Captiva lor dădea din picioare și tot încerca să se elibereze, dar Nynaeve și Min izbutiră s-o facă să meargă mai departe, pe alee, apoi printr-un alt cotlon dosnic, între două case, ceva mai lat, apoi pe o altă alee pentru ca, în cele din urmă, să intre într-o cabană grosolană, din lemn, care fusese cândva un grajd pentru doi cai – judecând după despărțituri. De la venirea Seanchanilor, nu multă lume își mai permitea să aibă cai. Nynaeve stătuse o zi întreagă cu ochii pe acel loc și nu văzuse pe nimeni intrând. Înăuntru era praf și mirosea a mucegai – semn că locul era părăsit. De cum intrară, Elayne lăsă zgarda să-i cadă și-și frecă mâinile cu paie.
Nynaeve folosi din nou Puterea – un firicel, ca și mai devreme – și brățara căzu pe podeaua murdară. Femeia cea blondă zbieră înfundat și încerca să se ferească.
— Gata? întrebă Nynaeve, iar celelalte doua încuviințară, și traseră de sac.
Fosta sul’dam respira greu. Avea ochii albaștri plini de lacrimi, din pricina sacului, și se înroșise la față – asta, cel puțin, și de mânie. Se năpusti spre ușă, dar o prinseră după primul pas. Nu era nevolnică, dar ele erau trei. Până la urmă, se trezi dezbrăcată până la cămășuța pe care-o avea pe dedesubt, culcată într-o despărțitură, legată fedeleș cu frânghii groase și cu un căluș în gură, legat și el. Mângâindu-și buza umflată, Min cântări din priviri rochia cu fulgerele brodate și încălțările moi pe care le dobândiseră.
— Pentru tine ar putea fi bune, Nynaeve. Pentru mine sau Elayne, nu.
Elayne tocmai își scutura paiele din păr.
— Da, văd și eu. Oricum, pe tine te cunoaște prea multă lume, așa că nu aveai cum s-o faci.
Nynaeve se dezbrăcă iute, își aruncă veșmintele în lături și puse pe ea rochia prizonierei. Min o ajută să se încheie la spate, încălțările o cam strângeau – și rochia o cam stânjenea, la piept; în rest, îi era largă. Atârna aproape până în pământ. O adevărată sul’dam nu ar fi purtat-o așa, dar nici lui Elayne, nici lui Min nu i-ar fi venit mai bine. Ridicând brățara, Nynaeve trase aer în piept și și-o prinse la încheietura stângă. Capetele se uniră – părea dintr-o bucată, o simplă brățară. Se temuse că avea s-o facă să se simtă cu totul altfel.
— Rochia, Elayne.
Ascunseseră acolo doua rochii, una de-a ei și una de-a lui Elayne, pe care le vopsiseră într-o culoare cât mai apropiată de cenușiul-închis destinat unei damane. Elayne nu făcu însă nici o mișcare, ci rămase cu privirea ațintită la zgarda desfăcută, umezindu-și buzele cu limba.
— Elayne, trebuie s-o faci. Min nu poate – a fost văzută de prea multă lume. Dacă rochia asta îți venea ție, eram pregătită s-o fac eu.
Îi trecu prin minte că, dacă ar fi trebuit să poarte ea zgarda, ar fi înnebunit de spaimă; tocmai de-asta nu se putea răsti prea aspru la Elayne.
— Știu, oftă aceasta. Numai că mi-aș dori să știu mai multe despre cum o să fie. Min, ajută-mă, te rog, mai spuse ea, strângându-și buclele roșii-aurii; Min începu să-i desfacă nasturii de la spate.
— Păi, avem o singură cale să ne dăm seama, răspunse Nynaeve. Izbuti să ridice zgarda fără să clipească, apoi, după o clipă de șovăială, se aplecă și o prinse la gâtul prizonierei. „Dacă se poate spune că o merita cineva, ea e aceea”, își zise cu asprime. Poate așa o să ne fie și ea de folos.
Femeia cu ochi albaștri aruncă o privire spre lanțul care se întindea de la gâtul ei la încheietura lui Nynaeve, apoi o privi disprețuitoare pe aceasta din urmă.
— Așa n-o să meargă, spuse Min, dar Nynaeve de-abia o auzi.
Dintr-odată o… simțea… pe cealaltă, îi simțea gândurile, funia care îi rodea gleznele și încheieturile, gustul muced, de pește, de la zdrențele înfundate în gură, paiele care-o înțepau prin pânza subțire a cămășuței. Știa că nu ea, Nynaeve, simțea toate acestea – în minte avea un noian de senzații despre care știa că erau ale celeilalte. Înghiți în sec, încercând să le ignore – dar nu izbuti să le facă să dispară – și-i vorbi femeii legate:
— N-am să-ți fac nici un rău dacă ne răspunzi deschis. Nu suntem Seanchan. Dar dacă minți…