Și ridică amenințătoare lesa. Umerii femeii începură să tremure, iar colțurile gurii îi căzură. Lui Nynaeve îi trebuiră câteva clipe ca să-și dea seama că râdea. Începu să se mânie, apoi se gândi la ceva. Ghemotocul din mintea ei părea alcătuit din toate senzațiile celeilalte. Încercă să pună și ea ceva acolo.
Fosta sul’dam făcu ochii mari și scoase un strigat pe care călușul nu-l înăbuși pe de-a-ntregul. Scuturându-și palmele la spate, de parcă se apăra de ceva, se ghemui în paie, încercând în zadar să scape. Nynaeve se tulbură și se grăbi să alunge senzațiile pe care le adăugase. Cealaltă lăsă umerii în jos, plângând.
— Ce… ce i-ai… făcut? întrebă cu voce stinsă Elayne; Min rămăsese cu gura căscată și nu spunea nimic.
— Ce ți-a făcut și ție Sheriam, când ai aruncat cu pocalul în Marith, răspunse aspră Nynaeve. „Pe Lumină, ce lucru murdar.”
— Oh, făcu Elayne, înghițind cu zgomot.
— Dar un a’dam n-ar trebui să facă așa ceva, zise Min. Din câte am auzit, nu e bun decât pentru femeile care pot conduce Puterea.
— Câta vreme folosește, asta nu contează, spuse Nynaeve, apoi apucă lesa argintie, din locul în care se unea cu zgarda, și o ridică pe cealaltă femeie, ca să i se poată uita în ochi; îi observă teama. Acum ascultă-mă și deschide bine urechile. Vreau răspunsuri; dacă nu le primesc, am să te fac să crezi că te jupoi de vie.
Pe chipul femeii se oglindi o groază adâncă, iar Nynaeve simți un gol în stomac, dându-și pe neașteptate seama că fusese crezută pe cuvânt. „Dar dacă ea crede că pot s-o fac, înseamnă că știe. E din pricina lesei.” Îi veni să-și smulgă brățara de la încheietură și s-o arunce cât colo, dar se sili să pară netulburată și aspră.
— Ești gata să-mi răspunzi? Sau trebuie să te conving?
Cealaltă scutură tare din cap; răspunsul era limpede. Când Nynaeve îi scoase călușul, ea înghiți o dată în sec, apoi începu să îngaime, cu sufletul la gura:
— N-am să spun nimănui, jur. Numai scoateți-mi asta de la gât. Am aur. Luați-l. Jur că n-am să spun nimănui.
— Taci, se răsti Nynaeve, iar femeia se supuse imediat. Cum te cheamă?
— Seta. Vă rog. Vă răspund, dar, vă rog… scoateți-l! Dacă mă vede cineva…, grăi Seta, coborând ochii să privească lanțul, apoi strângându-și pleoapele. Va rog…, șopti ea.
Nynaeve își dădu seama ca n-ar fi putut niciodată s-o facă pe Elayne să poarte zgarda.
— Hai, mai bine să trecem la treabă, spuse hotărâtă Elayne, care se dezbrăcase și ea. Lasă-mă puțin să-mi pun rochia și…
— Îmbracă-te la loc cu hainele tale, spuse Nynaeve.
— Dar cineva trebuie s-o facă pe damane, zise Elayne, altfel n-o să ajungem niciodată la Egwene. Rochia asta îți vine ție, Min nu poate… așa că am rămas eu.
— Ți-am spus să te îmbraci. Avem deja pe cineva care să poarte lesa, rosti Nynaeve și trase de lanțul care-o unea cu Seta; aceasta oftă.
— Nu! Nu, vă rog! Dacă mă vede cineva…, începu ea, dar tăcu la vederea privirii ca de gheață a lui Nynaeve.
— Dinspre partea mea, ești mai rea decât o ucigașă, mai rea decât o Iscoadă de-a Celui Întunecat. Nu știu pe nimeni care să fie mai ticălos ca tine. Gândul că trebuie să port asta la mână, să fiu la fel ca tine fie și numai pentru un ceas, mă îmbolnăvește. Deci dacă-ți trece prin minte că am să mă dau în laturi și n-am să te pedepsesc, mai gândește puțin. Nu vrei să fii văzută? Foarte bine. Nici noi. Dar la o damane nimeni nu se uită cu adevărat. Câtă vreme ții capul în jos, așa cum se cuvine să facă Cea din lesă, n-ai să fii observată. Dar ar trebui să faci tot ce poți ca să ne-ajuți să scăpăm și noi. Dacă ne dăm de gol, ai să fii și tu văzută, și dacă asta nu-i de ajuns, îți făgăduiesc că am să te fac să blestemi ziua în care maică-ta l-a sărutat pentru prima oară pe taică-tău. M-ai înțeles?
— Da, spuse Seta cu glas întretăiat. Jur.
Nynaeve trebui să-și scoată brățara, pentru a izbuti să-i tragă celeilalte peste cap rochia vopsită în cenușiu a lui Elayne. Nu-i venea bine. Era prea largă la piept și strâmtă pe șolduri, dar la fel ar fi fost și a lui Nynaeve – și scurtă pe deasupra. Nynaeve nădăjdui că avea dreptate și că, într-adevăr, nimeni nu se uita cu atenție la damane. Fără nici o plăcere, își puse brățara la loc. Elayne adună hainele împrăștiate pe jos, le înveli cu cealaltă rochie vopsită și făcu o boccea, numai bună pentru o femeie în veșminte țărănești, care se ținea după o sul’dam și o damane.
— Gawyn o să moară când o să audă de asta, zise ea și râse, fără să pară cu adevărat veselă.
Nynaeve o sfredeli cu privirea mai întâi pe ea, apoi pe Min. Începeau primejdiile.
— Sunteți gata?
— Sunt gata, răspunse Elayne; zâmbetul i se topise.
— Gata, spuse și Min, fără alte vorbe.
— Și unde… mergeți… mergem, adică? întrebă Seta, apoi adăugă repede: Dacă-mi îngăduiți să întreb.
— În bârlogul leilor, îi spuse Elayne.
— Să dănțuim cu Cel Întunecat, rosti și Min.
Nynaeve oftă și clătină din cap.
— Încearcă să-ți spună că mergem acolo unde sunt ținute damane, pentru ca vrem s-o eliberăm pe una dintre ele.
Seta rămase cu gura căscată și nu-și reveni nici când o îmbrânciră afară.
Bayle Domon privea răsăritul de pe puntea corăbiei. Cheiurile se umpluseră deja, cu toate că străzile care plecau din port erau încă pustii. Un pescăruș așezat pe un stâlp îl privi; avea ochi nemiloși.
— Ești sigur că faci bine, căpitane? întreba Yarin. Dacă Seanchanii se întreabă ce facem cu toții pe punte…
— Tu ai grijă numai să fie câte o secure lângă fiecare parâmă, spuse scurt Domon. Și Yarin, fii atent: dacă vreunul încearcă să taie frânghiile înainte să urce femeile alea, am să-i sparg țeasta.
— Și dacă nu vin, căpitane? Dacă în locul lor apar soldații Seanchan?
— Ține-ți firea, omule! Dacă vin soldații, o să ne îndreptăm repede spre gura portului, și fie ca Lumina să se milostivească de noi toți. Dar până atunci, zic că am de gând să le aștept. Acum, du-te și prefă-te că te învârti pe-aici fără nici o treabă.
Domon își întoarse din nou privirile spre oraș, către casele pentru damane. Degetele sale băteau înfrigurate darabana în parapet.
Briza mării aducea miros de mâncare la nasul lui Rand și încerca să îi umfle mantia mâncată de molii, însă el o ținea închisă cu o mână. Roșcatul se apropia de oraș. Printre hainele pe care le găsiseră nu era nimic pe măsura lui, așa că se gândise că era mai bine să țină ascunsă broderia fină de argint de pe mâneci și bâtlanii de pe guler. Atitudinea Seanchanilor față de oamenii cuceriți care purtau arme putea să nu fie aceeași și pentru cei cu săbii cu pecetea bâtlanului.
În fața lui, se întindeau primele umbre ale dimineții. De-abia dacă îl mai vedea pe Hurin, care mergea printre curțile cu căruțe și ocolurile pentru cai. Doar unul sau doi bărbați umblau printre rândurile de căruțe ale neguțătorilor, iar ei purtau șorțuri lungi de rotari sau de fierari. Ingtar, care ajunsese primul, deja nu se mai vedea. Perrin și Mat veneau în urma lui Rand, păstrând distanța. Rand nu se uită în spate, să vadă ce fac. Nu voia să arate că avea vreo legătură cu ei; erau cinci bărbați care intrau în Faime la răsăritul soarelui, dar nu împreună.
Se trezi înconjurat de ocoluri pentru cai; dobitoacele se adunaseră deja lângă gard, așteptând să primească de mâncare. Hurin își iți capul printre două grajduri, cu porțile încă închise și zăvorâte, îl văzu pe Rand și îi făcu semn, apoi se trase înapoi. Rand își struni murgul într-acolo.