Hurin își ținea calul de căpăstru. Purta o vestă lungă în loc de surtuc și, în pofida mantiei lungi care îi ascundea sabia scurtă și pumnalul cu lamă zimțată, tremura de frig.
— Seniorul Ingtar e acolo, spuse Hurin, arătând cu capul spre pasajul îngust. Zice să ne le lăsăm caii aici și să mergem pe jos. Rand descălecă, iar amușinarul adăugă: Fain a luat-o pe strada aia, Senior Rand. Îi simt mirosul de aici.
Rand îl duse pe Roșcat până la locul unde Ingtar își priponise și el calul, în spatele grajdului. Ingtar nu aducea defel a Senior, îmbrăcat cum era într-o haină murdară de blană, plină de găuri, iar sabia legată la cingătoare peste haină arăta ciudat. Avea o sclipire înfrigurată în privire.
Rand îl legă pe Roșcat lângă armăsarul lui Ingtar și se uită la desagi. Șovăia. Nu se îndurase să se despartă de flamură. Nu credea că soldații ar fi putut să îi scotocească prin desagi, dar cu Verin nu se știa niciodată și nu-și putea închipui ce ar fi făcut dacă ar fi găsit flamura. Totuși, nu îi venea la îndemână să o ia cu el. Se hotărî să lase desagii legați în spatele șeii.
Mat veni și el și, câteva clipe mai târziu, Hurin îl aduse și pe Perrin. Mat purta niște pantaloni largi vârâți în cizme, iar Perrin mantia lui prea scurtă. După părerea lui Rand, arătau toți ca niște cerșetori mârșavi, însă prin sate oamenii aproape că nici nu-i băgaseră în seamă.
— Haideți, spuse Ingtar. Să vedem ce găsim.
Porniră agale pe strada nepavată, ca și cum n-aveau nici o țintă, vorbind între ei; trecură pe lângă curțile cu căruțe și pătrunseră pe străzile pietruite. Rand habar nu avea ce zisese, cu atât mai puțin despre ce discutaseră ceilalți. Planul lui Ingtar fusese să arate toți ca un grup de oameni care se plimbă împreună, dar pe străzi erau foarte puțini oameni. La ora aceea a dimineții ei cinci făceau cât o mulțime.
Mergeau toți laolaltă, însă Hurin era cel care îi conducea, adulmecând aerul și cotind la dreapta și la stânga. Ceilalți îl urmau, de parcă aveau toți același gând.
— A străbătut orașul în cruciș și-n curmeziș, murmură Hurin, cu o strâmbătură. Îi simt mirosul peste tot, dar duhoarea e atât de puternică, încât nu știu care urmă e mai veche și care mai recentă. Măcar știu că e încă aici. Unele urme nu sunt mai vechi de o zi sau două, sunt sigur. Sunt sigur, adăugă el, cu mai puțină îndoială în glas.
Începură să mai apară oameni, ici un neguțător de fructe care își întindea marfa pe tarabă, colo un bărbat care mergea grăbit cu niște pergamente sub braț și o tăblița de ardezie în spate, un ascuțitor de cuțite care își ungea mânerul tocilei. Două femei trecură pe lângă ei și se îndreptară în partea cealaltă, una cu ochii în pământ și o zgardă de argint în jurul gâtului, cealaltă îmbrăcată într-o rochie brodată cu fulgere și cu un lanț încolăcit de argint în mână.
Lui Rand i se puse un nod în gât; îi fu greu să nu se întoarcă să se uite la ele.
— Era?… Ochii lui Mat, înfundați în orbite, se făcuseră mari de uimire. Crezi că era damane?
— Așa se zice că arată, spuse Ingtar tăios. Hurin, o să batem toate străzile din nenorocitul ăsta de oraș?
— A umblat peste tot, Senior Ingtar, zise Hurin. Îi simt duhoarea peste tot. Ajunseseră într-un loc unde casele de piatră aveau trei sau patru caturi și erau la fel de mari ca niște hanuri.
Cotiră pe o stradă, iar Rand înlemni când văzu un grup de vreo douăzeci de soldați Seanchan care stăteau de strajă în fața unei case de pe marginea străzii – și două femei îmbrăcate în rochii brodate cu fulgere care vorbeau pe treptele unei case din față. Deasupra casei păzite de soldați flutura o flamură: un șoim auriu cu fulgere în gheare. Cât despre casa unde stăteau de vorbă femeile, nimic nu o făcea să bată la ochi. Armura ofițerului era strălucitoare, în nuanțe de roșu, negru și auriu, iar coiful era aurit și astfel pictat încât să semene cu un cap de păianjen. Apoi Rand zări cele două siluete uriașe, cu piele tare, ghemuite printre soldați, și mai că se împiedică.
„Grolmi.” Nu era nici o îndoială. Aveau capetele în forma de pană și trei ochi. „Nu e cu putință.” Poate că dormea și era doar un coșmar. „Poate că încă nu am plecat spre Faime.”
Ceilalți se zgâiră și ei la lighioane când trecură pe lângă casa păzită.
— În numele Luminii, ce sunt? întrebă Mat.
Lui Hurin aproape că îi ieșiseră ochii din orbite.
— Senior Rand, sunt… Sunt…
— Nu contează, spuse Rand. După o clipă, Hurin dădu din cap a încuviințare.
— Am venit aici după Corn, zise Ingtar, nu ca să ne holbăm la monștrii Seanchanilor. Caută urma lui Fain, Hurin.
Soldații abia dacă le aruncară o privire. Strada dădea drept în port. Rand vedea corăbiile ancorate acolo; corăbii înalte, pătrățoase, cu catarge mari, ce păreau mici din pricina depărtării.
— A fost de multe ori pe aici. Hurin se frecă la nas cu dosul palmei. Îi simt putoarea. Cred că a fost aici și ieri, Senior Ingtar. Poate chiar aseară.
Deodată, Mat se apucă de surtuc cu amândouă mâinile.
— E acolo, șopti el. Se întoarse și porni în urmă, privind casa înaltă cu flamură deasupra. Pumnalul e acolo. Nu mi-am dat seama mai înainte, căci erau… lighioanele alea, dar îl simt.
Perrin îl împunse cu degetul în coaste.
— Bine, dar nu te mai holba așa, altminteri or să înceapă să-și pună întrebări.
Rand aruncă o privire peste umăr. Ofițerul se uita după ei. Mat se întoarse și el, posomorât.
— Aveți de gând să mergem mai departe? E înăuntru, v-am zis.
— Am plecat după Corn, mârâi Ingtar. Vreau să-l găsesc pe Fain și să-l fac să-mi spună unde e. Nu-și încetini pașii.
Mat nu mai zise nimic, dar chipul îi era rugător. „Și eu trebuie să-l găsesc pe Fain, își spuse Rand. Trebuie.” Însă, după ce se uită la fața lui Mat, grăi:
— Ingtar, dacă pumnalul e în casa aia, probabil că și Fain e tot acolo. Nu cred să fi plecat de lângă pumnal și de lângă Corn.
Ingtar se opri. După o clipă zise:
— Se prea poate, dar de aici de-afară nu avem cum să știm sigur.
— L-am putea pândi, să vedem când iese, spuse Rand. Dacă iese din casă așa de devreme, atunci e limpede că a stat aici peste noapte. Și pun rămășag că unde doarme el, acolo e și Cornul. Dacă îl vedem ieșind, ne întoarcem la Verin până la amiază și până diseară scornim noi ceva.
— Nu vreau s-o aștept pe Verin, zise Ingtar și nici nu vreau să aștept să se facă seară. Am așteptat deja prea mult. Vreau ca să fie în mâinile mele Cornul înainte de apusul soarelui.
— Știu ca pumnalul e acolo, spuse Mat.
— Iar Hurin zice că Fain a fost aici aseară. Ingtar nu luă aminte la încercările lui Hurin de a mai adăuga ceva. E prima data când nu vorbești de urme vechi de o zi sau două. O să luăm Cornul acum. Acum!
— Cum? întrebă Rand. Ofițerul nu se mai uita la ei, dar tot mai erau cel puțin douăzeci de soldați în fața casei. Și doi grolmi. „E nebunie curată. Nu e cu putință să fie grolmi aici.” Chiar dacă își spunea asta, lighioanele tot acolo rămâneau.
— Mi se pare că în spatele caselor sunt grădini, zise Ingtar, privind gânditor în jur. Dacă vreuna din aleile astea merge pe lângă zidul unei grădini… Câteodată oamenii uită să-și păzească și spatele. Haideți. Se îndreptă spre cel mai apropiat pasaj dintre două case. Hurin și Mat îl urmară, cu pași repezi.