Rand schimbă o privire cu Perrin – prietenul lui cu părul creț se mărgini să ridice din umeri – și se luară și ei după Ingtar.
Aleea era atât de îngustă încât abia izbutiră să se strecoare, însă, după ce merseră printre zidurile unor grădini, ajunseră într-o altă alee, destul de mare cât să intre o roabă sau o căruță mai mică. Era și ea pietruită, dar dădea în spatele caselor; obloanele erau trase, iar zidurile înalte ale grădinilor erau acoperite de crengi aproape desfrunzite.
Ingtar îi conduse pe alee, până ajunseră față în față cu flamura care flutura. Ingtar își scoase mânușile de fier de sub haină, și le puse și sări să se prindă de marginea zidului, apoi se ridică să se uite în grădină.
— Copaci. Răzoare de flori. Alei. Nu e nimeni. Stați! Un paznic. Un singur bărbat. Nici n-are coif. Numărați până la cincizeci, după care veniți după mine. Își trecu piciorul peste zid și se rostogoli în gradină, dispărând înainte ca Rand să apuce să spună ceva.
Mat începu să numere rar. Rand își ținea răsuflarea. Perrin își mângâia securea, iar Hurin apucase plăselele sabiei.
— …Cincizeci. Hurin se cățără peste zid înainte ca Mat să își fi isprăvit vorba. Perrin îl urmă numaidecât.
Rand își spuse ca Mat ar putea avea nevoie de ajutor – era palid și tras la față – dar acesta se sui sprinten pe zid. Aveai de ce te ține și, câteva clipe mai târziu, Rand era și el ghemuit la pământ, alături de Mat, Perrin și Hurin.
Toamna era pe sfârșite, pe răzoarele de flori nu erau decât câteva tufe, iar crengile copacilor erau golașe. Vântul care umfla flamura aducea praful pe dalele aleilor. Rand nu îl zărea pe Ingtar. Apoi îl văzu, cu spinarea lipită de peretele din spate al casei, cum le face semn, cu sabia în mână.
Rand alergă până la el, pe vine, mai atent la ferestrele casei decât la prietenii care fugeau pe lângă el. Fu o ușurare să se sprijine și el de perete.
Mat tot mormăia pentru sine:
— E acolo. Îl simt.
— Unde e paznicul? întrebă Rand în șoaptă.
— E mort, răspunse Ingtar. Avea prea multă încredere în el. Nici n-a încercat să țipe. I-am ascuns leșul sub o tufă.
Rand se zgâi la el. „Seachanul avea prea multă încredere în el?” Singurul lucru care îl făcea să nu se întoarcă din drum erau mormăiturile lui Mat.
— Aproape am ajuns. Și Ingtar parcă vorbea pentru sine. Aproape am ajuns. Haideți.
Rand scoase sabia înainte să înceapă să urce treptele din spate. Hurin apucă și el sabia scurtă și pumnalul cu lamă zimțată, iar Perrin își scoase securea de la cingătoare, fără tragere de inimă.
Coridorul dinăuntru era întunecat. Ușa întredeschisă de la dreapta lor ducea probabil spre bucătărie, judecând după miros. Erau mai mulți oameni acolo; se auzeau voci și, din când în când, zângănitul unei tigăi.
Ingtar îl puse pe Mat să îi conducă și se strecurară pe ușă. Rand se uită la deschizătura din ce în ce mai mică până când ajunseră la următorul colț.
O femeie tânără și zveltă, cu păr închis la culoare, ieși dintr-o încăpere din fața lui, purtând o tavă cu o ceașcă pe ea. Încremeniră. Femeia o luă în cealaltă parte, fără să privească spre ei. Rand făcu ochii mari de mirare. Rochia ei albă, lunga, era aproape transparentă. Femeia dispăru după un colț.
— Ai văzut? întrebă Mat răgușit. Vedeai prin…
Ingtar îi acoperi gura cu mâna și șopti:
— Nu de asta suntem aici. Găsește-l. Găsește-mi Cornul.
Mat arătă spre un șir îngust de trepte în spirală. Le urcară și se treziră în partea din fața a casei. Nu era multă mobilă pe coridor și toată părea curbată. Din loc în loc, mai era câte o tapiserie sau câte un paravan, pe care erau pictate câteva pasări pe o creangă sau flori. Pe unul din paravane era desenat un râu, dar, în afară de apa învolburată și de malurile înguste, nu mai era nimic altceva.
Rand auzea glasuri de oameni și târșâit de papuci pe podea. Nu vedea pe nimeni, însă își închipuia cum ar fi dacă cineva ar intra pe coridor și ar da peste cinci bărbați furișându-se pe acolo, înarmați…
— Acolo, murmură Mat, arătând spre două uși mari, glisante, cu ivăre cioplite. Cel puțin acolo e pumnalul.
Ingtar îl privi pe Hurin; amușinarul deschise ușile, iar Ingtar se năpusti înăuntru, cu sabia pregătită. Nu era nimeni. Rand și ceilalți se grăbiră să intre și Hurin închise ușile în urma lor.
Paravanele pictate ascundeau pereții și celelalte uși și estompa lumina care intra pe ferestrele ce dădeau, de buna seamă, în stradă. Într-un capăt al camerei era un scrin înalt și rotund. În celălalt era o măsuță, cu un jilț în față. Rand auzi răsuflarea întretăiată a lui Ingtar, dar lui nu-i venea decât să ofteze ușurat. Cornul lui Vaiere era așezat pe măsuță, pe un postament. Dedesubt scânteia rubinul de pe plăselele pumnalului. Mat se repezi spre masă și înșfăcă Cornul și pumnalul.
— Gata, striga el, strângând pumnalul în pumn. Le-am găsit pe amândouă.
— Nu țipa așa, zise Perrin, tresărind. Încă n-am ieșit de aici. Se juca încet cu coada securii; părea că ar fi vrut să țină altceva în mână.
— Cornul lui Vaiere. În glasul lui Ingtar se ghicea smerenia. Atinse Cornul, șovăitor, mergând cu degetul pe marginea literelor gravate cu argint de jur împrejurul pâlniei, tălmăcindu-le în șoaptă, apoi își trase mâna înapoi, înfrigurat. Acesta este. Lumină, acesta este! Sunt salvat!
Hurin mișcă paravanele care ascundeau ferestrele. Îl dădu și pe ultimul la o parte și se uită iscoditor afară.
— Soldații sunt încă acolo, de parcă ar fi prins rădăcini. Și… lighioanele alea.
Rand se duse lângă el. Cele două creaturi erau grolmi; nu era nici o umbră de îndoială.
— Cum de au?…
Ridică privirea și nu își mai sfârși vorba. Se uită în grădina casei mari de cealaltă parte a străzii. Vedea locul unde zidurile fuseseră dărâmate, ca să mai fie alăturate și alte grădini. Femeile stăteau pe bănci sau se plimbau, mereu câte două. Femei legate una de alta cu lanțuri de argint. Una din femeile cu zgardă înălță capul. Era prea departe ca să-i vadă deslușit chipul, ochii părură să li se întâlnească o clipă și își dădu seama cine era. Se îngălbeni la față.
— Egwene, șopti el.
— Ce tot spui acolo? zise Mat. Egwene e la adăpost, în Tar Valon. Mi-aș dori să fiu și eu acolo.
— E aici, spuse Rand. Cele două femei se întorceau, îndreptându-se spre una din casele din celalalt capăt al grădinilor alăturate. E acolo, chiar peste stradă. Lumină, are zgardă la gât!
— Ești convins? întrebă Perrin. Veni să se uite și el pe fereastră. N-o văd, Rand. Și, chiar de aș vedea-o, de la depărtarea asta n-aș recunoaște-o.
— Sunt convins, zise Rand. Cele două femei intrară într-una din casele care dădeau în strada următoare. Stomacul i se făcuse ghem. „Ar fi trebuit să fie la adăpost. Ar fi trebuit să fie în Turnul Alb.” Trebuie să o scot de acolo. Voi, ceilalți…
— Așa deci! Vocea bolborosită era la fel de slabă ca și zgomotul ușilor care glisau. Nu sunteți cine mă așteptam să fiți.
O clipă, Rand nu făcu decât să se zgâiască. Bărbatul înalt cu capul ras care intrase în cameră purta o robă lungă, albastră, care mătura pământul, și avea niște unghii atât de lungi încât Rand se întrebă cum de putea apuca ceva. Cei doi bărbați care stăteau slugarnic în spatele lui aveau capul ras doar pe jumătate, iar restul părului, închis la culoare, era împletit într-o coadă care le atârna pe lângă obrazul drept. Unul dintre ei ținea o sabie în teacă.
Numaidecât paravanele se prăbușiră, scoțând la iveală, în fiecare colț al odăii, câte o ușă în care stăteau patru sau cinci soldați din Seanchan, fără coifuri, dar îmbrăcați în armură și cu săbiile în mână.