În căutarea Cornului

— Vă aflați în prezența Înaltului Stăpân Turak, începu să spună bărbatul care ținea sabia, aruncând căutături furioase lui Rand și celorlalți, însă un mic semn dintr-un deget cu unghia vopsită în albastru îl făcu să se oprească. Celalalt servitor făcu un pas înainte, înclinându-se, și începu să desfacă roba lui Turak.

— Când unul din paznicii mei a fost găsit mort, zise liniștit bărbatul cu capul ras, l-am bănuit pe bărbatul care își spune Fain. Am avut îndoieli în privința lui încă de când Huon a murit în împrejurări atât de misterioase și apoi întotdeauna a vrut să pună mâna pe pumnal. Întinse brațele pentru ca slujitorul să îi scoată roba. În ciuda glasului lui blând, aproape cântat, mușchi puternici îi acopereau brațele și pieptul neted, dezgolit până la centura albastră de la brâu, care ținea o pereche de pantaloni lungi și albi, ce păreau făcuți din sute de pliuri. Părea indiferent la săbiile pe care le țineau în mână. Și acum dau peste niște străini care vor nu numai pumnalul, ci și Cornul. Îmi va face plăcere să omor pe câțiva dintre voi pentru că mi-ați tulburat dimineața. Cei care vor supraviețui îmi vor spune cine sunteți și de ce ați venit. Întinse o mână fără să se uite – bărbatul cu sabia în teaca îi puse în palmă plăselele – și scoase lama grea, curbată. N-o să vă las să vă atingeți de Corn.

Turak nu mai făcu nici un semn, dar unul dintre soldați intră cu pași mari în cameră și luă Cornul. Rand nu știa dacă ar trebui să râdă sau nu. Bărbatul era îmbrăcat în armură, însă chipul lui îngâmfat era la fel de nepăsător la vederea armelor lor ca și Turak.

Mat puse capăt poveștii. Când Seanchanul întinse mâna, Mat îl tăie cu pumnalul cu rubin pe plăsele. Blestemând, soldatul se dădu înapoi, uluit. Apoi scoase un strigat. Toți înghețară, cuprinși de uimire. Mâna tremurătoare pe care o ținea în fața ochilor se înnegrea de la tăietura de pe mijlocul palmei. Deschise mult gura și urlă, apucându-se de braț, apoi de umăr. Dând din picioare, smucindu-se, se prăbuși pe podea, tăvălindu-se pe covorul de mătase, țipând ascuțit pe măsură ce fața i se înnegrea, iar ochii întunecați îi ieșeau din orbite ca niște prune prea coapte, până când, în cele din urmă, limba neagră și umflată îi închise gura. Se zvârcoli, se înecă, bătu din călcâie și nu se mai mișcă. Fiecare bucățică de carne era neagră ca păcura și părea că are să se desprindă la cea mai mică atingere.

Mat își umezi buzele și înghiți în sec; parcă îi venea să dea drumul la pumnal. Până și Turak rămăsese cu gura căscată, uluit.

— După cum vezi, spuse Ingtar încetișor, nu suntem o pradă ușoară. Deodată sări peste leș și se repezi la soldații care încă se mai zgâiau la ce rămăsese din bărbatul care, cu doar câteva clipe înainte, stătuse lângă ei. Shinowa! strigă el. După mine! Hurin se avântă după el, iar soldații îi urmară, în zăngănit de oțel.

Seanchanii de la celalalt capăt al camerei dădură să se apropie, dar apoi se traseră înapoi, mai mult de teama pumnalului lui Mat decât din pricina securii pe care o învârtea Perrin, mârâind.

Câteva clipe Rand rămase singur, față în față cu Turak. Momentul de uimire trecuse. Se uita pătrunzător la Rand; era ca și cum trupul negru și umflat al soldatului său nici nu exista. Nu părea să existe nici pentru ceilalți doi servitori, tot așa cum nu existau nici Rand și sabia lui, nici larma luptei, care devenea acum din ce în ce mai slabă. Slujitorii începuseră să împăturească liniștiți roba lui Turak de îndată ce Înaltul Stăpân apucase sabia și nu ridicaseră privirea nici măcar la auzul țipetelor soldatului mort; acum îngenuncheaseră lângă ușă și se uitau la ei cu ochi nepăsători.

— Bănuiam ca o să ajungem aici. Turak răsuci sabia, întâi într-o parte, apoi în cealaltă; degetele cu unghii lungi i se mișcau delicat pe plasele. Unghiile nu păreau să îl stânjenească deloc. Ești tânăr. Hai să vedem cât de îndemânatic trebuie să fii ca să dobândești bâtlanul în partea asta a lumii.

Deodată văzu. Pe sabia lui Turak era un bâtlan. El, un ageamiu, se afla față în față cu un adevărat maestru săbier. Se grăbi să își scoată mantia, scăpând de greutate, ca să fie mai puțin stingherit în mișcări. Turak aștepta.

Rand voia cu disperare să se cufunde în hău. Era limpede că va avea nevoie de toată dibăcia lui și, chiar și așa, nu erau mari șanse să plece viu de acolo. Trebuia să plece viu. Egwene era așa de aproape încât putea să o strige și trebuia să o elibereze cumva. Dar în hău îl aștepta saidinul. Acest gând îi făcea inima să tresalte de bucurie, însă îi întorcea și stomacul pe dos. La fel de aproape ca Egwene erau și celelalte femei, damane. Dacă atingea saidinul și dacă nu se putea stăpâni să nu conducă Puterea, aveau să afle, așa îi zisese Verin. Să afle și să își pună întrebări. Erau atât de multe, atât de aproape. Era posibil să supraviețuiască luptei cu Turak și să moară apoi înfruntându-le pe damane, ori nu putea să moară înainte să o elibereze pe Egwene. Rand ridică sabia.

Turak se aruncă fără zgomot pe el. Săbiile se loviră și răsunară, precum ciocanul pe nicovală.

Rand înțelese de la bun început că bărbatul îl încerca; voia să vadă de ce e în stare și îl ataca din ce în ce mai puternic. Nu atât iscusința, cât mai ales mișcările iuți din încheieturi și din picioare îl făcură pe Rand să reziste. Fără hău, rămânea mereu o clipă în urmă. Turak îl împunse cu vârful sabiei sub ochiul stâng. O fâșie din mânecă îi atârna de pe umăr și, din pricina sudorii, părea și mai întunecată. Simțea cum umezeala călduță de la tăietura de sub brațul drept i se răspândește pe coaste.

Pe chipul Înaltului Stăpân se citea dezamăgirea. Făcu un pas în spate, scârbit.

— Unde ai găsit sabia aia, băiete? Sau oare aici pecetea bâtlanului nu e decât pentru cei la fel de îndemânatici ca tine? Nu contează. A venit vremea să mori. Îl atacă din nou.

Rand fu împresurat de hău. Saidinul pluti spre el, strălucind de făgăduința Puterii Supreme, dar Rand nu-l băgă în seamă. Era ca și cum ar fi încercat să nu bage în seamă un spin ascuțit care îi pătrundea în carne. Refuză să lase Puterea să pătrundă în el, refuză să fie una cu jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor.

Era una cu sabia pe care o ținea în mână, una cu podeaua de sub picioare, una cu pereții. Una cu Turak.

Recunoscu pozițiile pe care le folosea Înaltul Stăpân; erau puțin deosebite de cele pe care le învățase el, dar nu foarte mult. Rândunica se ridică în zbor se înfrunta cu Sfâșierea mătăsii. Luna pe apă se înfrunta cu Dansurile cocoșului-de-munte. Panglica în văzduh se înfrunta cu Pietre rostogolindu-se de pe o stâncă. Se învârteau prin cameră ca într-un dans, iar muzica era zângănitul oțelului pe oțel.

Dezamăgirea și scârba dispărură din privirea întunecată a lui Turak și în locul lor apărură mirarea, apoi încordarea. Broboane de sudoare acoperiră fruntea Înaltului Stăpân. Fulgerul cu trei dinți se înfrunta cu Frunza în bătaia vântului.

Gândurile lui Rand pluteau în afară hăului, departe de sine, abia simțite. Nu era îndeajuns. Era față în față cu un maestru săbier și, deși era cufundat în hău și își folosea toată dibăcia, de-abia reușea să reziste. De-abia. Trebuia să pună capăt luptei înaintea lui Turak. „Saidinul? Nu! Uneori e nevoie să bagi sabia în teaca propriului tău trup.” Însă asta nu i-ar fi fost de nici un ajutor lui Egwene. Trebuia să termine acum. Acum.

Turak făcu ochii mari când Rand alunecă spre el. Până acum se mărginise să se apere; acum ataca. Mistrețul o ia la fugă pe munte. Fiecare mișcare a sabiei era o încercare de a-l atinge pe Înaltul Stăpân; acum Turak nu putea decât să se retragă și să se apere. Ajunse până aproape de ușă.