Inelul cu Marele Șarpe pe care-l purta pe mâna dreaptă sclipi slab, atunci când ea ridică brațul pentru a pipai lănțișorul delicat de aur împletit în pletele închise la culoare care-i cădeau în valuri pe umeri. Drept în mijlocul frunții îi atârna o piatră mică, albastră precum cerul. Multe dintre femeile din Turnul Alb știau ce putea face atunci când se folosea de piatră pentru a se concentra. Nu era cine știe ce – doar o mărgică de cristal albastru, bine șlefuit, de care se folosise pe când era tânără, pentru primii pași pe calea Puterii, fără să fie călăuzită de nimeni. Își reamintise, pe atunci, de poveștile despre așa-numitele angreal, sau despre sa’angreal, obiecte încă și mai puternice, legendarele rămășițe din Vârsta Legendelor cu ajutorul cărora femeile Aes Sedai conduceau mai multă Putere decât ar fi putut-o face în mod firesc; își reamintise, și se gândise că un asemenea obiect era de neînlocuit pentru stăpânirea Puterii. Surorile din Turnul Alb cunoșteau câteva dintre micile ei vicleșuguri, iar pe altele doar le bănuiau, ba chiar își imaginau că putea face și multe alte lucruri.
Atunci când auzise povestea, fusese de-a dreptul tulburată. De fapt, piatra nu o ajuta decât pentru câteva lucruri simple și mărunte – ce-i drept, folositoare, câteodată – soiul de lucruri care-i puteau trece prin minte unei copile. Dar dacă împreună cu Suprema veniseră și alte Surori, care nu aveau ce căuta acolo, se putea folosi de mărgică pentru a le lua pe nepregătite, din pricina tuturor poveștilor care circulau.
La ușă se auziră mai multe bătăi, iuți și nerăbdătoare. Nu putea fi vorba de nici o femeie din Shienar – ele nu ar fi îndrăznit să facă asta, cu atât mai puțin la ușa ei. Moiraine rămase cu privirile ațintite asupra oglinzii, până când își regăsi liniștea, ascunzându-și toate gândurile în adâncul sufletului. Apoi cercetă punga de piele moale care-i atârna la cingătoare. „O fi avut ea motive să plece din Tar Valon, dar o să uite de toate, după ce o să-i înfățișez aceasta nouă pricină.” Ciocăniturile răsunară din nou, mai puternice decât prima dată, înainte ca ea să traverseze încăperea și să deschidă ușa, zâmbindu-le liniștită celor două femei care veniseră s-o cheme.
Le recunoscu pe amândouă. Una era Anaiya, o femeie cu părul închis la culoare, cu un șal cu ciucuri albaștri, iar cealaltă – Liandrin, cu șalul ei roșu. Aceasta din urmă – la fel de tânără pe cât o arăta chipul, cu o față de păpușă și cu o gură micuță, cu colțurile lăsate în jos – avea brațul ridicat, pregătindu-se să bată din nou la ușă. Sprâncenele sale de culoare închisă, și ochii, încă și mai întunecați, ieșeau puternic în relief din pricina numeroaselor șuvițe împletite, de culoarea mierii. Asemenea trăsături, însă, nu erau neobișnuite pentru cineva din Tarabon. Cele două femei erau mai înalte decât Moiraine – deși, la drept vorbind, Liandrin nu o depășea decât cu o palmă.
Pe chipul sever al Anaiyei înflori un zâmbet, de îndată ce Moiraine deschise ușa. Era singura trăsătură frumoasă cu care se putea mândri, dar era îndeajuns; toată lumea se simțea la adăpost, mulțumită de sine și deosebită, atunci când o vedea pe Anaiya zâmbind.
— Moiraine, să te scalde Lumina. Mă bucur să te revăd. Ești bine? A trecut atâta vreme.
— Inima mea se bucură să te vadă, Anaiya. Să te scalde Lumina.
Era purul adevăr. Era bine să știe că avea măcar o prietenă printre femeile Aes Sedai care veniseră în Fal Dara.
Liandrin își subție buzele și-și aranjă șalul pe umeri, cu mișcări rapide.
— Suprema Înscăunată, chiar ea îți cere să mergi s-o vezi, Soră.
Până și glasul îi suna morocănos și rece, dar nu era din pricina lui Moiraine – sau, cel puțin, nu doar din pricina ei. Liandrin părea mereu nemulțumită. Încruntându-se, ea încercă să privească în încăpere, peste umărul lui Moiraine.
— Camera asta, chiar este păzită. Nu putem intra. De ce te ferești de Surorile tale?
— Mă feresc de toată lumea, răspunse liniștită Moiraine. Multe dintre slujnice sunt curioase când vine vorba de Aes Sedai și nu vreau ca ele să-și bage nasul când nu sunt pe aici. Până acum nu a fost nevoie de asta.
Ieșind pe coridor împreună cu celelalte, ea închise ușa și adaugă:
— N-ar fi mai bine să mergem? Nu trebuie s-o facem pe Supremă să ne-aștepte.
Porni în josul coridorului, alături de Anaiya, care-i vorbea despre tot felul de lucruri. Liandrin rămase o vreme cu ochii la ușă, ca și cum s-ar fi întrebat ce avea de ascuns Moiraine, apoi se grăbi să le ajungă din urmă. Se proțăpi de cealaltă parte a lui Moiraine, mergând înțepată, ca un străjer. Anaiya, în schimb, era mult mai liniștită și nu făcea decât să le țină companie. Tălpile lor încălțate în papuci ușori de-abia atingeau covoarele groase, țesute cu modele simple.
Mai multe femei îmbrăcate în livrele le făcură plecăciuni adânci, pe măsură ce treceau pe lângă ele. Unele le arătară mai mult respect decât dac-ar fi trecut însuși Seniorul din Fal Dara. Trei femei Aes Sedai, împreună, și însăși Suprema Înscăunată găzduită în fortăreață. Onoarea care li se făcea întrecea toate așteptările. Pe coridoare erau și câteva femei din Casele nobile; și ele se plecară, ceea ce cu siguranță n-ar fi făcut pentru Seniorul Agelmar. Moiraine și Anaiya zâmbiră și-și plecară frunțile, răspunzând fiecărui salut, fie că venea de la slujnice, fie de la femeile de vița nobila. Liandrin nici nu le băga în seamă.
Pe unde treceau întâlneau, firește, numai femei. Nici un bărbat din Shienar trecut de zece ani nu și-ar fi îngăduit să pătrundă în iatacurile acelea fără să i se fi dat voie sau fără să fi fost poftit, cu toate că erau și pe acolo câțiva băieței care alergau și se jucau pe coridoare. Văzându-le, ei se lăsară, stângaci, într-un genunchi, în timp ce surorile lor făceau reverențe. Din când în când, trecând pe lângă unul dintre ei, Anaiya zâmbea și-i ciufulea părul.
— De data asta, Moiraine, spuse Anaiya, ai stat prea multă vreme departe de Tar Valon. Mult prea multă. Tar Valon îți duce dorul, și surorile tale la fel. Și e nevoie de tine în Turnul Alb.
— Unele dintre noi trebuie să mai străbată și lumea, răspunse liniștită Moiraine. Marele Divan îl las în grija ta, Anaiya. Și totuși, acolo, în Tar Valon, tu auzi mai multe despre ceea ce se-ntâmplă în lume decât mine. Adesea, eu nici nu mai am răgazul să aflu ce se petrece în urma mea, prin locurile prin care tocmai am trecut. Ce vești mai sunt?
— Au apărut încă trei falși Dragoni, spuse Liandrin, scuipând cuvintele. În Saldaea, Murandy și Tear, au făcut ravagii. În vremea asta, voi, Albastrele, zâmbiți și vorbiți despre nimicuri, și tot încercați să vă agățați de trecut.
Anaiya ridică dintr-o sprânceană, iar Liandrin tăcu, pufnind aprig.
— Trei, șopti Moiraine, ca pentru sine; o clipă, ochii îi străluciră, dar își dădu seama iute și se feri. În ultimii doi ani au fost trei, iar acum încă trei deodată.
— O sa ne ocupăm și de ăștia, la fel ca și de cei dinaintea lor. Și de masculii ăștia paraziți, și de nespălații care se aduna sub steagurile lor.