Într-o clipă, în timp ce Turak încă se străduia să facă față mistrețului, Rand se năpusti asupra lui. Râul sapă malul. Se lăsă într-un genunchi și lovi cu sabia, aproape la întâmplare. Nu fu nevoie să audă gâfâitul lui Turak sau împotrivirea la atingerea sabiei ca să știe ce se întâmpla. Auzi două bufnituri și întoarse capul, știind dinainte ce are să vadă. Se uită la tăișul sabiei, ud și roșu, la locul unde zăcea Înaltul Stăpân, la sabia care îi căzuse din mâna moale, la umezeala întunecată care mânjea pasările țesute în covorul de sub trupul său. Turak avea încă ochii deschiși, dar deja sticloși.
Hăul se cutremură. Mai înfruntase troloci, mai înfruntase creaturi ale Umbrei. Însă niciodată nu se luptase cu un om cu sabia, afară de lecțiile cu Lan sau în joacă. „Tocmai am omorât un om.” Hăul se cutremură, iar saidinul încercă să îl scalde.
Se eliberă anevoie, apoi se uită în jur, răsuflând întretăiat. Tresări când văzu că cei doi servitori stăteau încă în genunchi lângă ușă. Uitase de ei și acum nu știa ce să facă. Nici unul nu părea înarmat, dar era destul ca unul să strige…
Nu se uitau nici la el, nici unul la celalalt. Aveau ochii ațintiți asupra trupului Înaltului Stăpân. Scoaseră niște pumnale de sub robe, iar Rand strânse și mai puternic sabia; fiecare duse însă vârful pumnalului la piept.
— De când mă nasc și până când mor, spuseră ei într-un glas, îi slujesc pe cei de Sânge.
Și își împlântară pumnalele în inimă. Se prăbușiră liniștit în față, cu capetele atingându-le podeaua, ca și cum s-ar fi înclinat adânc în fața Seniorului lor.
Rand se zgâi la ei, fără să-i vină să creadă. „Nebuni, își spuse. Poate că o să înnebunesc și eu, dar ei precis erau nebuni.”
Tocmai se căznea să se ridice în picioare când se întoarseră Ingtar și ceilalți. Toți aveau tăieturi; haina lui Ingtar era plină de pete. Mat avea Cornul și pumnalul, iar lama era acum mai întunecată decât rubinul de pe plasele. Și securea lui Perrin era roșie și el arăta de parcă îi venea să verse.
— Ai terminat cu ei? întrebă Ingtar, uitându-se la leșurile de pe jos. Atunci putem pleca, dacă nu a dat cineva alarma. Proștii ăștia n-au strigat defel după ajutor, nici măcar o dată.
— Mă duc să văd dacă paznicii au auzit ceva, spuse Hurin și se grăbi spre fereastră.
Mat clatină din cap.
— Rand, oamenii ăștia sunt nebuni. Știu c-am mai zis asta și altă dată, dar ăștia chiar sunt nebuni. Servitorii ăia… Rand își ținu răsuflarea, întrebându-se dacă fiecare dintre ei ucisese pe cineva. Mat zise: De fiecare dată când ne vedeau luptând, îngenuncheau, își lipeau frunțile de podea și își acopereau capetele cu mâinile. Nu se mișcau, nu scoteau nici un țipat; nu au încercat nici măcar o dată să-i ajute pe soldați sau să dea alarma. Din câte știu sunt încă aici.
— N-aș prea crede că or să rămână în genunchi, spuse Ingtar sec. Trebuie să plecăm cât mai iute.
— Plecați voi, zise Rand. Egwene…
— Neghiobule! se răsti Ingtar la el. Am găsit ce căutam. Cornul lui Vaiere. Nădejdea izbăvirii. Ce mai contează o fată, chiar de o iubești, pe lângă Corn și tot ce înseamnă el?
— Cornul n-are decât să ajungă la Cel Întunecat, nu-mi pasă! Ce contează că am găsit Cornul dacă trebuie să o părăsesc așa pe Egwene? Dacă aș face una ca asta, Cornul nu m-ar putea izbăvi. Creatorul însuși nu m-ar putea izbăvi. M-aș osândi singur.
Ingtar se uită țintă la el; nu i se citea nimic pe chip.
— Vorbești serios, nu-i așa?
— Se întâmplă ceva, zise Hurin. Tocmai a venit un bărbat și se frământă toți ca niște pești într-o găleată. Stați! Ofițerul intră în casă!
— Plecați! Încercă să ia Cornul, dar Mat fugea deja. Rand șovăi, însă Ingtar îl apucă de braț și îl trase pe coridor. Ceilalți o luară și ei după Mat; Perrin îi aruncă lui Rand o privire îndurerată, după care se duse. Nu poți salva fata dacă stai aici și mori!
Alergă laolaltă cu ei. Se ura că fuge, dar altă parte din el șoptea: „O să mă întorc. O s-o eliberez cumva.”
Când ajunseră la piciorul scărilor înguste, în spirală, auziră vocea grava a unui bărbat dinspre partea din față a casei, care cerea mânios ca cineva să se ridice și să vorbească. O servitoare îmbrăcată într-o rochie aproape transparentă îngenunche la piciorul scărilor și o femeie cu părul cărunt, îmbrăcată toată în lână albă, cu un șorț lung, plin de făină, îngenunche lângă ușa de la bucătărie. Stăteau amândouă întocmai cum le înfățișase Mat, cu frunțile lipite de podea și acoperindu-și capetele cu mâinile și nici nu se clintiră când Rand și ceilalți trecură în grabă pe lângă ele. Fu ușurat să vadă că totuși respirau.
Traversară gradina într-o fugă nebună și se cățărară iute peste zid. Ingtar sudui când Mat aruncă Cornul lui Vaiere înainte să sară și încercă din nou să îl ia când ajunse de partea cealaltă, însă Mat îl înșfăcă, zicând: „Nu e nici măcar zgâriat” și o șterse pe alee.
„O să mă întorc după ea. Cumva.” Rand o zbughi după ceilalți, cât îl țineau picioarele.
46
Ieșirea din umbră
Pe măsură ce se apropiau de casele pentru damane, Nynaeve și celelalte auziră țipete din depărtare. Mulțimile începeau să se adune, iar oamenii de pe stradă erau tulburați, mergeau cu pași grăbiți și aruncau priviri mai bănuitoare decât de obicei către Nynaeve, cu rochia sa brodată cu fulgere, și către femeia pe care o ducea de lesa argintie. Aranjându-și îngrijorată bocceaua, Elayne trase cu ochiul către locul din care veneau strigătele: era o casă aflată cam la o stradă depărtare, deasupra căreia flutura flamura șoimului auriu cu trăsnetul în gheare.
— Ce se întâmplă?
— Nu ne privește, spuse Nynaeve, sigură pe sine.
— Așa nădăjduiești, adăugă Min. Și eu la fel.
Și mări pasul, grăbindu-se să urce scările înaintea celorlalte, pătrunzând în casa înaltă, din piatră. Nynaeve trase de lanț, aducându-și captiva mai aproape.
— Ține minte, Seta, vrei la fel de tare ca noi să scăpăm cu bine din asta.
— Vreau, răspunse înfrigurată femeia Seanchan, ținându-și bărbia în piept ca să-și ascundă chipul. N-am să vă fac necazuri, jur.
Tocmai când o apucară pe treptele de piatră cenușie, la capătul lor apărură două femei: sul’dam și damane, care coborau. Nynaeve le aruncă o singură privire, ca să fie sigură că femeia cu zgardă nu era Egwene. Se folosea de a’dam ca s-o țină pe Seta aproape, pentru ca, în cazul în care acea damane străină ar fi simțit că una dintre ele putea conduce Puterea, să nu fie bănuită. Dar tot simți sudoarea curgându-i pe spate, până ce își dădu seama că nu fuseseră remarcate. Nu vedeau decât o rochie brodată cu fulgere și una cenușie, două femei unite prin acel a’dam argintiu. Brațul care Strângea Lesa și Cea din Lesă, cu o localnică venind în grabă în urma lor, probabil ducând o boccea care-i aparținea femeii sul’dam.
Nynaeve împinse ușa și intrară toate trei. Înăuntru nu era încă nici un semn de tulburare, așa cum observaseră trecând pe lângă locuința lui Turak. Era numai femei care treceau de colo-colo prin fața intrării – locul fiecăreia se putea vedea după rochie. Trei damane cu rochii cenușii, fiecare cu câte o sul’dam. Alte două femei cu fulgere pe rochie stăteau de vorbă, iar trei tocmai treceau pe acolo, singure. Patru îmbrăcate la fel ca Min, cu rochii simple de lână, în culori închise, se grăbeau la treburile lor.