Min le așteptă. Le aruncă o privire, apoi se îndepărtă. Nynaeve o conduse pe Seta pe coridor, pe urmele prietenei sale, iar Elayne se grăbi și ea să le ajungă. Din câte i se păru lui Nynaeve, nimeni nu le băga în seamă, cu toate că pârâiașul de sudoare care-i curgea pe spate amenința să devină un adevărat torent. Nu-i îngădui Setei să încetinească, pentru ca nimeni să nu aibă vreme să se uite mai de aproape la ea – sau, și mai rău, să-i pună vreo întrebare. Seta, însă, nu ridica privirile și nu avea nevoie să fie trasă – ar fi luat-o la fugă, se gândi Nynaeve, dacă n-ar fi fost împiedicată de laț.
Ajunsă în partea din spate a casei, Min o luă în sus pe niște trepte înguste, în spirală. Nynaeve o împinse pe Seta în fața ei, până la catul al patrulea. Acolo, tavanul era jos, iar coridoarele pustii și tăcute. Nu se auzeau decât niște suspine înfundate. Cineva plângea. Părea firesc pentru un asemenea loc înghețat.
— Ce groaznic, începu Elayne, apoi clătină din cap. Mă simt…
— Da, înțeleg, spuse înnegurată Nynaeve, uitându-se urât la Seta care nu-și ridica ochii; era palidă la față, din pricina fricii, și mai albă decât de obicei.
Fără să mai spună nimic, Min deschise o ușă și intră, iar celelalte o urmară, pătrunzând într-o încăpere mare care fusese împărțită în alte câteva mai mici, cu ajutorul unor pereți grosolani de lemn. Rămăsese loc și pentru un coridor îngust care ducea la fereastră. Min se grăbi spre ultima ușă pe dreapta și intră. Nynaeve dădu și ea buzna. La o masă mică se afla o fată zveltă, cu părul negru, cu capul pe brațe. Înainte să ridice ochii, Nynaeve o recunoscu – era Egwene. Avea zgarda la gât, iar lanțul sclipitor se întindea până la brățara atârnată pe perete, într-un cui. Făcu ochii mari atunci când le văzu și deschise gura, fără să vorbească. Atunci când Elayne trase ușa după ea, Egwene chicoti și-și duse mâinile la gura. Micuța încăpere era neîncăpătoare pentru atâta lume.
— Știu că nu visez, spuse Egwene cu un tremur în glas, pentru că dac-aș visa, ați fi Rand și Galad, venind la galop pe niște armăsari înalți. Dar am și visat. Am crezut că Rand se află aici. Nu l-am văzut, dar mi s-a părut că…, mai zise ea, apoi tăcu.
— Dacă vrei să-i aștepți…, răspunse sec Min.
— Ah, nu. Nu, nu… mă bucur nespus să vă văd. E minunat. De unde-ați apărut? Cum de-ați reușit? Nynaeve cu rochia aia și cu un a’dam și împreună cu…, strigă dintr-odată Egwene, ascuțindu-și glasul. Asta-i Seta. Cum?… Tare mi-ar plăcea s-o arunc și pe ea într-o oală cu apă clocotită, mai spuse ea, cu un glas atât de aspru încât Nynaeve aproape că nu-l recunoscu. Seta își ținea pleoapele strânse și mâinile încleștate pe rochie; tremura.
— Dar ce ți-au făcut? exclamă Elayne. Ce puteau să-ți facă, să ajungi să-ți dorești așa ceva?
Egwene n-o scăpa din priviri pe femeia Seanchan.
— Aș vrea s-o fac să simtă și ea. Odată, m-a făcut să mă simt ca și cum eram cufundată până la gât în…, zise ea, apoi se înfioră. Habar n-ai ce înseamnă să porți așa ceva, Elayne. Nu știi ce-ți pot face. Nu știu care e mai rea, Seta sau Renna, dar le urăsc pe amândouă.
— Cred că eu știu, spuse încet Nynaeve; simțea sudoarea care-i scalda spatele Setei și fiorii reci care-i scuturau trupul – semnele groazei; de-abia se abținu să nu-i materializeze, acolo, pe loc, toate temerile.
— Puteți să-mi scoateți asta? întreba Egwene, pipăind zgarda. Probabil că da, dacă ați putut-o prinde pe aia la gâtul…
Nynaeve trimise către ea un fir de Putere. Vederea zgărzii la gâtul lui Egwene o mâniase îndeajuns; oricum, s-ar fi putut bizui pe frica Setei, pe care o știa a fi îndreptățită, și pe propriile sale gânduri despre cum ar fi putut s-o pedepsească. Atunci când zgarda se deschise și căzu pe podea, Egwene își duse mâinile la gât, părând năucită.
— Ia rochia și mantaua mea, îi spuse Nynaeve; Elayne desfăcuse deja bocceaua și o întinsese pe pat. O să plecam de-aici și nimeni n-o să te observe.
Se gândi o clipă să nu dea drumul la saidar – era îndeajuns de mânioasă, iar sentimentul era minunat – și totuși, fără mare tragere de inimă, o făcu. Se aflau în singurul loc din Faime în care nici o sul’dam și nici o damane nu ar fi venit peste ele să vadă ce se întâmplă, dacă simțeau pe cineva conducând Puterea; cu toate acestea, dacă o damane dădea cu ochii de o sul’dam înconjurată de aură strălucitoare, s-ar fi dat de gol.
— Nu înțeleg cum de n-ai plecat și singură. Chiar dacă nu-ți puteai da seama cum să-ți scoți aia de la gât, puteai să-l iei după tine și să fugi. Așa, fără nici o strajă…
În vreme ce Min și Elayne o ajutau cu mișcări iuți să-și pună pe ea vechea rochie a lui Nynaeve, Egwene le explică totul despre neputința de a mișca brățara și despre greața care-o copleșea atunci când conducea Puterea fără sul’dam. Chiar în dimineața aceea, descoperise cum se putea deschide zgarda fără ajutorul Puterii – și, de asemenea, că dacă o atingea dorind s-o deschidă, brațul îi amorțea și nu mai putea să-l folosească. Putea s-o atingă atât cât dorea, câtă vreme nu se gândea s-o scoată. Altfel, însă… Nynaeve simți că-i venea și ei rău, din pricina brățării de la încheietură. Era ceva îngrozitor. Voia s-o scoată de la mână înainte să afle și alte lucruri despre a’dam, lucruri care, cine știe, ar fi făcut-o se simtă murdărită pentru totdeauna pentru c-o purtase. Desfăcând brățara, o scoase, o închise la loc și o atârnă într-un cui.
— Să nu crezi că asta înseamnă că poți să începi să strigi după ajutor, îi spuse Setei, amenințătoare. Dacă deschizi gura, încă te mai pot face să-ți dorești să nu te fi născut niciodată. Și nici măcar nu am nevoie de… mizeria aia.
— Nu… nu o să mă lăsați aici cu el, nu? șopti Seta. Nu se poate. Legați-mă, puneți-mi căluș ca să nu pot striga. Vă rog.
— Lasă-i-l la gât, râse amar Egwene. N-o să strige după ajutor chiar și fără căluș. În locul tău, Seta, mi-aș dori să mă găsească cineva care să-mi scoată zgarda și să nu-mi dezvăluie taina. Taina cea rușinoasă…
— Ce vrei să spui? întrebă Elayne.
— M-am gândit mult la asta, veni răspunsul. Numai asta puteam să fac, atunci când mă lăsau singură aici. Femeile care devin sul’dam spun că după câțiva ani încep, chipurile, să „învețe”. Cele mai multe dintre ele își dau seama imediat data când o alta conduce Puterea, chiar dacă nu sunt unite cu ea. Nu eram chiar convinsă, dar acum Seta mi-a dovedit-o.
— Ce anume? întrebă Elayne, apoi făcu ochii mari; își dăduse seama. Egwene continua:
— Nynaeve, un a’dam nu e de folos decât pentru o femeie care poate conduce. Nu înțelegi? Orice sul’dam poate s-o facă, la fel ca o damane.
Seta gemu înfundat, scuturând din cap și împotrivindu-se gândului din toate puterile.
— Ar alege moartea, mai degrabă decât să mărturisească așa ceva, chiar dacă ar ști. Ca să nu mai spunem că nu au parte de nici un fel de instrucție, așa că nu le e de nici un folos. Și totuși pot conduce.
— V-am spus, zise Min care tocmai încheia ultimii nasturi de la rochia lui Egwene. Zgarda n-ar fi trebuit să fie de nici un folos la gâtul ei. O femeie care nu conduce Puterea și-ar fi bătut joc de tine, dacă încercai s-o stăpânești cu un a’dam.