— Dar cum se poate? rosti Nynaeve. Credeam că Seanchanii le strâng pe toate femeile care conduc Puterea.
— Pe toate cele pe care le găsesc, îi spuse Egwene. Dar acestea sunt ca tine, ca mine, ca Elayne – noi ne-am născut înzestrate și eram gata s-o facem cu sau fără învățătură. Dar ce zici de fetele Seanchan care nu se nasc așa, dar care pot învăța? Nu toate femeile pot ajunge… Brațe care să strângă Lesa. Renna mi-a povestit – chipurile, în semn de prietenie. Am înțeles că în satele lor e zi de sărbătoare când vin sul’dam să pună fetele la încercare. Caută unele ca tine și ca mine, le pun zgarda de gât, dar le îngăduie și celorlalte să încerce brățara, ca să vadă dacă se pot uni cu sărmana damane. Cele care pot sunt luate pentru a fi pregătite ca sul’dam. Acestea sunt femeile care pot învăța să conducă Puterea.
— Nu, nu, nu, jelea Seta, fără încetare, pe înfundate.
— Știu că e o ticăloasă, zise Elayne, dar parcă aș vrea s-o ajut cumva. Ne-ar fi putut fi soră, numai că Seanchanii au stricat totul.
Nynaeve deschise gura să spună că mai bine se preocupau de ele însele, când ușa se deschise. Renna intră și se opri cu mâinile în șolduri, privind-o țintă pe Nynaeve.
— Ce-i aici? O audiență? N-am dat nimănui îngăduința să se lege cu micuța mea Tuli. Nici măcar nu știu cine…
Apoi o zări pe Egwene – care nu mai era îmbrăcată în cenușiu, ci în rochia lui Nynaeve, și nu mai avea zgarda la gât. Făcu ochii mari, dar nu mai avu răgazul să strige. Înainte ca altcineva să se fi putut mișca, Egwene luă carafa cu apă pentru spălat și o lovi pe Renna în pântece. Carafa se sparse, iar femeia își pierdu răsuflarea, scoase un sunet slab și se îndoi de mijloc. După ce o văzu la pământ, Egwene sări la ea, mârâind, și luă zgarda pe care-o purtase și care încă zăcea pe podea. I-o prinse la gât, apoi, dintr-o singură mișcare, luă și brățara și și-o potrivi la încheietură. Rânjea ca o fiară și o privea fix pe Renna, spintecând-o cu ochii. Îngenunchind pe umerii ei, îi astupă gura cu ambele mâini. Renna se cutremură din tot trupul; ochii stăteau să-i iasă din orbite; din gât îi ieșeau strigate înfundate; călcâiele i se zbăteau pe podea.
— Gata, Egwene! strigă Nynaeve, apucând-o de umeri și trăgând-o de pe Renna. Egwene, oprește-te! Nu asta vrei!
Renna zăcea pe spate cu ochii în tavan, vânătă la față și gâfâind. Dintr-odată, Egwene se aruncă în brațele lui Nynaeve și începu să suspine.
— Mi-a făcut rău, Nynaeve. M-a chinuit. Toate m-au chinuit, iarăși și iarăși, până când le-am făcut pe voie. Le urăsc. Le urăsc pentru că m-au chinuit și pentru că nu le-am putut opri să mă silească să fac ce voiau.
— Știu, spuse cu blândețe Nynaeve, mângâind-o pe păr. Ai dreptate să le urăști, Egwene. E firesc – o merită. Dar nu e drept să le îngădui să te facă asemenea lor.
Seta rămăsese cu fața în palme. Renna își pipăia zgarda, nevenindu-i să creadă; mâna îi tremura. Egwene se desprinse din brațele lui Nynaeve și-și șterse lacrimile cu mișcări iuți.
— Nu sunt asemenea lor, nu. Nu sunt. Dar mi-ar plăcea să le omor, spuse ea, scoțându-și brățara și aruncând-o.
— O merită, zise mohorâtă Min, privindu-le pe cele două.
— Rand i-ar ucide pe cei care fac așa ceva, spuse Elayne, de parcă își făcea singură curaj. Sunt convinsă.
— Poate că da, răspunse Nynaeve. Poate că o merită, poate că el le-ar ucide. Dar bărbații greșesc adesea, crezând că răzbunarea și omorul înseamnă dreptate.
Își aminti cum stătuse adesea la judecată cu Soborul Femeilor. Câteodată, li se înfățișau bărbați care credeau că femeile aveau să se lase mai ușor convinse decât semenii lor din Sfatul Satului. Credeau că le puteau amăgi cu vorbe frumoase, sau implorându-le mila. Soborul Femeilor era îndurător cu cei care-o meritau, dar era mereu drept – și Meștereasa trebuia să dea glas hotărârii luate. Ridica brățara aruncată de Egwene și o închise.
— Dac-aș putea, le-aș elibera pe toate femeile de aici, și le-aș nimici pe toate cele de teapa ăstora. Dar, de vreme ce nu pot…, continuă ea, prinzând brățara în cui, alături de cealaltă, și întorcându-se către cele două sul’dam; „Ba nu, nu trebuie să le mai spun așa. Nu mai sunt Brațe care strâng Lesa.” Dacă nu faceți zgomot, cine știe, poate că veți rămâne aici singure îndeajuns de multă vreme ca să vă scoateți zgărzile. Roata țese după cum îi este voia și poate că ați făcut îndeajuns de mult bine la viața voastră ca să acopere răul și-atunci o să vi se îngăduie să le scoateți. Dacă nu, atunci până la urmă veți fi găsite. Și cred că aceia care vă găsesc o să vă întrebe multe lucruri, înainte să vi le scoată. Poate că veți ajunge s-aveți parte chiar voi de traiul pe care l-ați hărăzit altora. Asta-i dreptatea, sfârși ea adresându-se prietenelor sale.
Renna rămăsese cu ochii în gol, îngrozită. Seta suspina cu fața în palme; umerii i se cutremurau. Nynaeve își oțeli sufletul – „Asta-i dreptatea își spuse. Cu adevărat.” – și le scoase pe celelalte din cameră. Nici la ieșire nu le băgă nimeni în seamă. Probabil că era din pricina rochiei, se gândi Nynaeve – cu toate că de-abia aștepta s-o dea jos, să-și pună orice altceva pe ea – cea mai murdară zdreanță i s-ar fi părut mai ușor de îndurat. Fetele rămaseră tăcute, mergând foarte aproape de ea, până când ajunseră iarăși în strada pietruită. Poate că din pricina a ceea ce făcuse sau de frică să nu le oprească cineva – nu știa. Se încruntă: oare s-ar fi simțit mai bine dacă le-ar fi lăsat să-și piardă firea și să le omoare pe cele două?
— Cai, spuse Egwene. O să avem nevoie de cai. Știu grajdul în care-au dus-o pe Bela, dar nu cred că putem ajunge acolo.
— Pe Bela va trebui s-o lăsăm, zise Nynaeve. Plecăm cu o corabie.
— De ce nu e nimeni pe-aici? întrebă Min, iar Nynaeve își dădu seama că strada era pustie.
Oamenii dispăruseră fără urmă, fiecare prăvălie și fereastră erau ferecate. În susul străzii, dinspre port, urca un grup de soldați Seanchan – vreo sută sau poate mai mulți – frumos încolonați. În frunte mergea un ofițer, cu armura sa pictată. Erau destul de departe de cele patru, dar veneau cu pași neînduplecați, solemni, iar lui Nynaeve i se păru că toți ochii erau îndreptați către ea. „E o prostie. Nici nu le văd ochii, din pricina coifurilor. Dacă ar fi dat cineva alarma, ar fi fost în spatele nostru.” Și totuși se opri.
— Sunt și în spate, șopti Min – de-acum, într-adevăr, se auzea zgomotul de pași. Nu știu care-o să ne ajungă primii.
Nynaeve trase aer adânc în piept și se uită, dincolo de soldații care se apropiau, către portul plin de corăbiile înalte, masive, ale Seanchanilor. Picătura nu se zărea, dar nădăjdui că era încă acolo, pregătită.
— N-au treabă cu noi. O să trecem frumușel pe lângă ei. „Pe Lumină, oare vom putea?”
— Și dacă-ți cer să vii cu ei, Nynaeve? întrebă Elayne. Din pricina rochiei. Dacă încep să pună întrebări?
— Nu mă las dusă înapoi, spuse sumbră Egwene. Mai bine mor. Le arăt eu ce m-au învățat.
Nynaeve observă, dintr-odată, o strălucire aurie împrejurul celeilalte.
— Nu! striga ea, dar era prea târziu.
Cu un zgomot ca de tunet, strada de sub picioarele primelor rânduri de soldați Seanchan explodă. Noroiul, pietrele și bărbații înarmați fură aruncați într-o parte, ca apa dintr-o fântână. Egwene se întoarse cu fața către ceilalți. Strălucea încă. Mugetul se făcu iarăși auzit și o ploaie de noroi căzu asupra lor. Soldații Seanchan, strigându-și poruncile, se adăpostiră, tot în formație, pe alei și prin tot felul de cotloane. În câteva clipe dispăruseră cu toții, cu excepția celor care zăceau împrejurul celor două cratere din caldarâm. Unii dintre aceștia încă se mai mișcau. Peste tot se auzeau gemete. Nynaeve ridică brațele, încercând să privească în toate părțile.