— Proastă ce ești! Încercam să nu fim observate…
De-acum acest lucru devenise imposibil. Nu nădăjduia decât să-și poată croi drum pe lângă soldați, strecurându-se pe alei până în port. „De-acum, probabil că orice damane și-a dat seama. E imposibil să n-o fi făcut.”
— N-o să le las să-mi pună iarăși zgarda, spuse aprigă Egwene. Nu!
— Aveți grijă! strigă Min.
Țiuind, o minge de foc mare cât un cal se arcui în văzduh peste acoperișuri și începu să cadă direct spre ele.
— Fugiți! zbieră Nynaeve, aruncându-se către aleea cea mai apropiată, între două prăvălii prăbușite. Căzu greu, pe burtă și gemu, cu răsuflarea aproape tăiată. Mingea de foc lovi. Un vânt fierbinte trecu pe deasupra ei, prin aleea îngustă. Gâfâind, se răsuci pe spate și se uită în spate, în stradă. Pietrele din locul în care se aflaseră erau sparte și înnegrite, cam la vreo zece pași în toate părțile. Elayne se ghemuise pe o altă alee, de cealaltă parte a străzii. Min și Egwene nu se vedeau. Nynaeve își duse mâna la gură, îngrozită. Elayne păru să-și dea seama ce gândea și clătină tare din cap, arătându-i cu degetul în josul străzii. Plecaseră într-acolo.
Nynaeve oftă, ușurată, apoi simți un fior de mânie. „Fată neghioabă! Puteam să trecem pe lângă ei!” Dar nu era vreme pentru învinuiri. Merse pe brânci până la colț și privi, cu mare grijă, pe lângă zid. O minge de foc, mare cât capul ei, pluti prin aer, venindu-i din față. Sări din loc chiar înainte ca aceasta să lovească, nimerind tocmai în locul în care stătuse și împroșcând-o cu sfărâmături de piatră. Înainte să-și dea seama, furia o făcu să se umple de Putere. Din văzduh căzu un trăsnet, lovind undeva în susul străzii, de unde venise mingea de foc. Un altul sfărâmă cerul. În clipa următoare, o luă la fugă în jos, pe alee. În urma ei, trăsnetul culca totul la pământ.
„Dacă Domon nu ne așteaptă cu corabia, am să-l… Lumină, fă să ajungem acolo nevătămate.”
Bayle Domon sări în picioare când trăsnetele se întinseră pe cerul cenușiu, căzând undeva în oraș, iarăși și iarăși. „Zic că nu-s nori îndeajuns pentru așa ceva!”
Se auzi și un muget puternic, iar o minge de foc se prăbuși pe un acoperiș, aproape de chei, aruncând împrejur țiglele sfărâmate. Cheiul era pustiu de ceva vreme – rămăseseră numai câțiva Seanchan care acum o luaseră la fugă, scoțându-și săbiile și strigând. Dintr-un depozit apăru un bărbat cu un grolm, alergând, ca să poată ține pasul cu salturile fiarei. Dispărură pe o stradă care urca. Unul din oamenii lui Domon apucă o secure și o ridică deasupra unei frânghii. Din doi pași, Domon prinse securea într-o mână și gâtul bărbatului în cealaltă.
— Am zis că Picătura rămâne aici până zic eu să plecăm, Aedwin Cole!
— Au înnebunit cu toții, căpitane! strigă Yarin.
Ecourile unei explozii umplu portul. Pescărușii se înălțară în văzduh, țipând ascuțit, iar trăsnetul căzu iarăși, undeva în oraș.
— Femeile alea, damane, o să ne omoare pe toți! Să plecăm cât încă se mai omoară între ele. N-o să ne observe!
— Am zis că mi-am dat cuvântul, spuse Domon, smulgând securea din mâna lui Cole și aruncând-o cu zgomot pe punte. Am zis că mi-am dat cuvântul. „Hai mai repede, femeie, se gândi el, Aes Sedai sau ce zici c-oi fi. Mai repede!”
Geofram Bornhald privi trăsnetele care cădeau peste Faime, apoi își luă gândul de la asta. O dihanie zburătoare, uriașă – un alt monstru de-al Seanchanilor, fără îndoială – bătea sălbatic din aripi ca să scape de fulgere. Dacă începea o furtună, avea să-i stânjenească pe dușmani la fel de mult ca și pe el. Orașul era încă ascuns de dealuri aproape despădurite – numai câteva aveau în vârf desișuri rare.
Cei o mie de bărbați erau răspândiți în jurul său într-un șir lung de călăreți care șerpuia prin văioagele dintre dealuri. Vântul rece le flutura mantiile albe și flamura pe care-o avea alături, soarele auriu, cu multe raze, însemnul Copiilor Luminii.
— Du-te, Byar, porunci el; bărbatul tras la față șovăi, iar Bornhald se răsti aprig: Am spus să pleci, Copile Byar!
— Cum poruncești, Senior Căpitan, răspunse acela, ducându-și mâna la inimă, apoi trase de frâie. Fiecare mișcare arăta cât de mult își dorea să rămână. Bornhald și-l scoase din minte. Făcuse tot ce fusese cu putință. Ridică glasuclass="underline"
— Legiunea s-o pornească la pas!
Șeile scârțâiră când șirul lung de bărbați cu mantii albe o porni încet către Faime.
Rand privi, pe după colț către Seanchanii care se apropiau, apoi se ghemui la loc în aleea îngustă dintre două grajduri, strâmbându-se. Aveau să ajungă în curând. Pe obraz avea sânge închegat. Tăieturile făcute de Turak îl ardeau, dar nu avea timp pentru ele. Trăsnetul umplu iarăși cerul; îl simți cazând, prin tălpile încălțărilor. „Pe Lumina, ce se întâmplă oare?”
— Sunt aproape? întrebă Ingtar. Cornul lui Vaiere trebuie salvat, Rand.
În ciuda Seanchanilor, în ciuda trăsnetelor și a ciudatelor explozii care umpleau orașul, părea să nu dea atenție decât propriilor gânduri. Mat, Perrin și Hurin erau la celalalt capăt al aleii, urmărind altă patrulă Seanchan. De-acum, locul în care-și lăsaseră caii era aproape – dar, oare, puteau ajunge acolo?
— Egwene are necazuri, murmură Rand. Egwene. Un gând ciudat i se înfipsese în minte, de parcă anumite părți ale vieții sale erau în primejdie. Egwene era una dintre ele, un fir din frânghia împletită care era viața lui, dar mai erau și altele – și pe toate le simțea amenințate. Aici, în Faime. Iar dacă vreunul dintre aceste fire se rupea, viața lui nu avea să mai fie niciodată întreagă, așa cum fusese sortită. Nu înțelegea asta, dar o simțea și era convins.
— Aici, un bărbat poate ține piept altor cincizeci, spuse Ingtar; grajdurile erau foarte apropiate – și ei doi de-abia aveau loc să stea unul lângă altul. Un bărbat înfruntând alți cincizeci, într-o alee îngustă. Nu-i un chip rău de-a-ți găsi moartea. S-au făcut cântece și despre fapte mai puțin mărețe.
— Nu-i nevoie de așa ceva, spuse Rand. Nădăjduiesc.
În oraș, un acoperiș explodă. „Cum să fac să ajung acolo? Trebuie să dau de ea. De ele?” Clătinând din cap, privi iarăși pe după colț. Seanchanii se apropiau, nu se opriseră.
— N-am știut ce avea de gând să facă, spuse încet Ingtar, ca și cum vorbea cu sine însuși; își scosese și sabia, încercându-i tăișul cu degetul. Era un omuleț alb la față, pe care nu-l vedeai nici când te uitai drept la el. Mi s-a spus să-l duc în Fal Dara, până în fortăreață. N-am vrut, dar am fost obligat. Înțelegi? Am fost silit. Nu știam ce-avea de gând, până când nu l-am văzut trăgând cu săgeata aceea. Nici acum nu știu dacă era pentru Supremă sau pentru tine.
Rand se înfioră. Cu ochii țintă la Ingtar, șopti:
— Ce vrei să spui?
Ingtar, care-și cerceta tăișul sabiei, nu părea să-l fi auzit.
— Peste tot, omenirea se prăbușește. Semințiile se sfărâmă și pier. Iscoadele Celui Întunecat sunt peste tot, și nimănui dintre cei de la miazăzi nu pare să-i pese sau măcar să observe. Noi ne luptăm pentru ca Hotarele să nu cadă, pentru a-i ține la adăpost în casele lor și totuși, în fiecare an, în ciuda eforturilor noastre, Mana Pustiitoare înaintează. Iar oamenii din miazăzi cred că trolocii sunt mituri și Myrddraalii povești de-ale Menestrelilor. Părea singura cale, continuă el, încruntându-se și clătinând din cap. Aveam să pierim degeaba apărându-i pe unii pe care nici nu știau și care nu dădeau doi bani pe noi. Părea de înțeles. De ce să ne prăpădim de dragul lor, atunci când puteam încheia pace? Mai bine Umbra m-am gândit eu, decât să cădem în uitarea zădărniciei, precum Carallain, Hardar sau… părea atât de ușor de înțeles, atunci.