— Aiurezi, spuse Rand, apucându-l de pulpane. „Nu poate fi adevărat. N-are cum.” Spune limpede ce ai de spus. Parc-ai fi nebun!
Ingtar îl privi pentru prima oară. În ochii săi sclipeau lacrimi încă neplânse.
— Ești un om mai bun ca mine. Păstor sau nobil, dar ești mai bun. Profeția spune: „Fie ca acela care mă face să răsun să nu se gândească la glorie, ci doar la mântuire.” La mântuirea mea mă gândeam. Aș vrea să sun din Corn și să-i călăuzesc pe eroii tuturor Vârstelor la luptă cu Shayol Ghul. Așa ceva, cu siguranță, ar fi îndeajuns pentru a mă salva. Nimeni nu poate păși pe calea Umbrei într-atât de mult încât să nu mai poată ieși la Lumină. Așa se spune. Dac-aș fi sunat din Corn, m-aș fi curățat de tot ce-am fost și de tot ce-am făcut, cu siguranță.
— Vai, pe Lumină, Ingtar, oftă Rand, dându-i drumul și sprijinindu-se de peretele grajdului. Cred… cred că e de ajuns să-ți dorești. Cred că nu trebuie să faci altceva decât să nu mai fii… unul dintre ei.
Ingtar se înfioră, de parcă ar fi spus-o de-a dreptuclass="underline" Iscoada Celui Întunecat.
— Rand, atunci când Verin ne-a adus aici prin Piatra de Trecere, am… am trăit alte vieți. Câteodată țineam Cornul în mâini, dar nu s-a-ntâmplat niciodată să sun din el. Am încercat să scap de ceea ce ajunsesem, dar n-am putut niciodată. Mereu mi se cerea altceva, ceva mai rău decât înainte, până ce am… Dar tu erai gata să renunți la tot pentru a-ți salva prietenul. Nu te gândeai la glorie. Oh, Lumina să m-ajute.
Rand nu știa ce să spună – era ca și cum Egwene i-ar fi spus că ucisese niște copii. Era ceva prea îngrozitor ca să poată crede. O mărturisire prea înfricoșătoare ca să nu fie adevărată. Prea înfricoșătoare. După o vreme, Ingtar vorbi din nou, fără să șovăie:
— Trebuie să fie un preț, Rand. Toate au un preț. Poate că-l pot plăti aici.
— Ingtar, eu…
— E dreptul fiecărui bărbat, Rand, să-și aleagă clipa când să Bage sabia în teaca propriului trup. Până și al unuia ca mine.
Înainte ca Rand să apuce să spună ceva, Hurin veni în fugă pe alee.
— Patrula s-a întors din drum, spuse el în grabă, și s-a dus în oraș. Par să se adune acolo. Mat și Perrin au pornit-o mai departe, adăugă, după ce aruncase o privire fugară în stradă și se trăsese la loc. Ar fi bine să-i urmăm și noi, Senior Ingtar, Senior Rand. Seanchanii ăia cu cap de gândac aproape c-au ajuns.
— Du-te, Rand, spuse Ingtar, întorcându-se cu fața spre stradă, fără să-i mai privească pe Rand sau pe Hurin. Du Cornul acolo unde trebuie să ajungă. Am știut de la bun început că Suprema trebuia să-ți dea ție însărcinarea. Dar nu mi-am dorit decât ca Shienar să rămână întreg, să nu se piardă în vârtej și să nu fie uitat.
— Știu, Ingtar, spuse Rand, trăgând aer adânc în piept. Să te scalde Lumina, Senior Ingtar din Casa Shinowa, și fie ca mâna Creatorului să te ocrotească. Fie să primești ultima îmbrățișare a mamei, să te întâmpine acasă, mai zise el, atingându-l pe umăr; Hurin rămase cu gura căscată.
— Îți mulțumesc, spuse încet Ingtar, apoi păru să se liniștească; pentru prima oară din noaptea în care trolocii atacaseră Fal Dara, Rand îl văzu așa cum fusese la început: încrezător și netulburat. Mulțumit. Rand se întoarse pe călcâie și-l văzu pe Hurin holbându-se la el, la amândoi.
— E vremea să plecăm.
— Dar Seniorul Ingtar…
— …Face ceea ce are de făcut, răspunse iute Rand. Noi, însă, plecăm.
Hurin încuviință, iar Rand se luă după el. De-acum, se auzeau și zgomotele pașilor Seanchanilor. Cu toate astea, nu întoarse capul.
47
Mormântul nu-mi stinge chemarea
Mat și Perrin încălecaseră deja când Rand și Hurin îi prinseră din urmă. Undeva în spatele lui, Rand îl auzi pe Ingtar strigând: ,,Lumina și Shinowa”, apoi zăngănit de oțel amestecat cu larma celorlalte glasuri.
— Unde e Ingtar? întrebă Mat. Ce se petrecere? Legase Cornul lui Vaiere de oblâncul șeii, ca și cum ar fi fost un corn obișnuit, dar pumnalul îl ținea la cingătoare, ocrotind plăselele cu mâna lui palidă, ce părea făcută doar din oase și ligamente.
— Se luptă pe viață și pe moarte, spuse Rand tăios, urcându-se pe Roșcat.
— Atunci trebuie să-l ajutăm, zise Perrin. Mat poate duce Cornul și pumnalul…
— Face asta ca să putem noi scăpa, spuse Rand. „Și pentru asta.” O să-i ducem toți Cornul lui Verin și apoi voi o s-o ajutați să-l ducă unde zice ea că trebuie să se afle.
— Ce vrei să spui? întrebă Perrin. Rand dădu pinteni murgului, iar Roșcatul porni în galop spre dealurile de dincolo de oraș.
— Lumina și Shinowa! se auzi în spatele lui strigatul lui Ingtar, triumfător și fulgere brăzdară cerul, ca și cum i-ar fi răspuns.
Rand dădu bice Roșcatului, după care se întinse pe gâtul murgului; calul galopa nebunește, cu coama și coada fluturând. Ar fi vrut să nu i se pară că fuge de țipătul lui Ingtar, că fuge de ceea ce ar fi trebuit să facă. „Ingtar, Iscoada Celui Întunecat. Nu-mi pasă. Era prietenul meu.” Galopul calului nu îl îndepărta și de propriile gânduri. „Moartea e mai ușoară ca o pană, datoria mai apăsătoare ca un munte. Atâtea datorii. Egwene. Cornul. Fain. Mat și pumnalul. De ce nu puteau apărea pe rând? Trebuie să mă îngrijesc de toate odată. Oh, Lumină, Egwene!”
Trase de hățuri atât de brusc încât Roșcatul alunecă și se opri, lăsându-se pe picioarele din spate. Erau într-un mic desiș de copaci desfrunziți, în vârful unuia dintre dealurile de lângă Faime. Ceilalți se apropiară în galop.
— Ce vrei să spui? întrebă Perrin. Noi o s-o ajutăm pe Verin să ducă Cornul acolo unde trebuie? Și tu unde mergi?
— Poate că deja începe să înnebunească, spuse Mat. Dacă ar înnebuni, n-ar vrea să mai stea cu noi. Nu-i așa?
— Voi trei duceți-i Cornul lui Verin, zise Rand. „Egwene. Atâtea fire și o primejdie atât de mare. Atâtea datorii.” Nu aveți nevoie de mine.
Mat mângâie plăselele pumnalului.
— Bun, și tu ce faci? Arde-m-ar, nu e cu putință să fi început deja să înnebunești. Nu e cu putință! Hurin se uita la ei cu gura căscată, neînțelegând nici pe jumătate ce se petrece.
— Mă întorc, răspunse Rand. Nici nu ar fi trebuit să plec. Asta nu îi suna bine; parcă nu era ce trebuia. Trebuie să mă întorc. Acum. Asta suna mai bine. Egwene e încă acolo. Și are o zgardă din aia în jurul gâtului.
— Ești convins? întrebă Mat. Eu n-am văzut-o. Aaaaa! Dacă tu spui că-i acolo, atunci așa e. O să-i ducem Cornul lui Vaiere lui Verin și apoi o să ne întoarcem cu toții după ea. Doar nu crezi că o s-o las acolo, nu?
Rand clătină din cap. „Fire. Datorii.” Se simțea de parcă urma să explodeze ca un artificiu. „Lumină, ce se întâmplă cu mine?”
— Mat, Verin trebuie să meargă cu tine și cu pumnalul în Tar Valon, ca să poți scăpa în sfârșit de el. Nu ai vreme de pierdut.
— Egwene nu e pierdere de vreme! Însă mâna lui Mat strânse cu putere pumnalul.
— N-o să ne întoarcem nici unul, zise Perrin. Nu acum. Uite! Arătă spre Faime.