Curțile cu căruțe și ocolurile de cai se umpleau de soldați Seanchani, mii de soldați în șiruri nesfârșite, unii călare pe lighioane cu solzi, alții îmbrăcați în armură călare pe cai, ofițerii purtând flamuri colorate. Erau și grolmi pe acolo și tot felul de alte creaturi curioase, ce aduceau a păsări și șopârle monstruoase și niște dihănii ce nu semănau cu nimic din ceea ce știa el, cu pielea creață și cenușie și colți imenși. Din loc în loc erau grupuri de sul’dam și damane. Rand se întrebă dacă Egwene era și ea pe acolo. În spatele soldaților, în oraș, exploda din când în când câte un acoperiș, iar cerul era încă brăzdat de fulgere. Două creaturi cu aripile uriașe desfăcute se ridicară în văzduh, ferindu-se de fulgere.
— Toate astea din pricina noastră? zise Mat neîncrezător. Cine or fi crezând că suntem?
Lui Rand îi trecu un răspuns prin cap, dar îl alungă înainte să prindă formă.
— N-o s-o apucăm nici pe dincolo, Senior Rand, spuse Hurin. Mantiile albe. Sute.
Rand întoarse calul ca să se uite înspre unde arăta amușinarul. Un șir lung de mantii albe șerpuia încet peste dealuri, îndreptându-se spre ei.
— Senior Rand, murmură Hurin, dacă ăia zăresc Cornul lui Vaiere, n-o să mai apucam să-l ducem la Aes Sedai. N-o să mai apucam nici noi să mai ajungem în preajma lui.
— Poate că de asta se adună Seanchanii, zise Mat cu speranță în glas. Din pricina Mantiilor Albe. Poate că, de fapt, nu are nimic de-a face cu noi.
— Oricum ar fi, spuse Perrin sec, în câteva clipe o să înceapă o bătălie.
— Și unii și alții ne-ar putea omorî, grăi Hurin, chiar dacă nu văd Cornul. Iar dacă îl văd…
Rand nu izbutea să se gândească nici la Mantiile Albe, nici la Seanchani. „Trebuie să mă întorc. Trebuie.” Își dădu seama că se zgâia la Cornul lui Vaiere. Toți se zgâiau. Cornul încovoiat, răsucit, atârna la oblâncul șeii lui Mat și toți ochii erau ațintiți asupra lui.
— Trebuie să fie acolo în momentul Ultimei Bătălii, spuse Mat, umezindu-și buzele. Nimic nu spune că nu poate fi folosit înainte. Luă Cornul și se uită tulburat la el. Nimic nu spune că nu se poate.
Nimeni nu mai zise nimic. Rand nu credea că e în stare să vorbească; avea altele la care trebuia să se gândească și care nu sufereau amânare. „Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă întorc.” Cu cât se uita mai mult la Corn, cu atât își dădea seama că nu mai poate aștepta. „Trebuie. Trebuie.”
Lui Mat îi tremură mâna când duse Cornul lui Vaiere la gură.
Scoase un sunet limpede, auriu precum Cornul. Copacii din jurul lor părură să răsune, deopotrivă cu pământul de sub picioare și cerul de deasupra capului. Acel singur sunet lung păru să cuprindă totul.
Ceața începu să se ridice de nicăieri. La început niște firișoare subțiri, ce atârnau în aer, apoi talazuri mai mari, din ce în ce mai mari, până când învălui ținutul ca niște nori.
Geofram Bornhald înțepeni în șa când sunetul umplu văzduhul, un sunet atât de dulce, încât îi venea să râdă, atât de trist încât îi venea să plângă. Părea să vină din toate părțile odată. Începu să se ridice o pâclă subțire, ce se făcea din ce în ce mai groasă.
„Seanchanii. Pun ceva la cale. Știu că suntem aici.”
Era prea curând, orașul prea departe, dar scoase sabia – iar cei din spatele lui făcură la fel – și strigă:
— La trap!
Ceața acoperea totul, dar știa că Faime era în față. Caii iuțiră pasul; nu-i vedea, însă îi auzea.
Deodată pământul zbură în aer, cu un bubuit asurzitor, țărână și pietre se revărsară peste el. Din pâcla albă din dreapta se mai auzi un bubuit; oamenii și caii începură să țipe; apoi din stânga; din nou. Din nou. Tunete și țipete, ascunse de ceață.
— La atac! Calul se avântă în față când îi dădu pinteni și auzi cum restul legiunii, cât mai rămăsese din ea, îl urmează.
Tunete și țipete, învăluite în ceață.
Ultimul lui gând fu de părere de rău. Byar nu avea să poată să-i povestească fiului său, Dain, despre cum își găsise sfârșitul.
Rand nu mai vedea copacii din jurul lor. Mat luase Cornul de la gură, însă sunetul lui încă îi mai răsuna lui Rand în urechi. Ceața acoperea totul, în valuri de alb precum cea mai fină lână înălbită; totuși, Rand vedea. Vedea, dar era nebun. Faime plutea undeva sub el, împresurat de șiruri de Seanchani, cu străzile lovite de fulgere. Faime atârna deasupra capului lui. Trei Mantii Albe atacară și muriră când pământul se deschise sub copitele cailor. Trei bărbați alergau încoace și încolo pe punțile corăbiilor mari, pătrățoase, din port și pe una dintre corăbii, pe care o știa prea bine, așteptau speriați niște oameni. Recunoscu până și fața căpitanului. Bayle Domon. Se apucă de cap cu amândouă mâinile. Copacii erau ascunși vederii, însă restul îl putea vedea deslușit. Hurin tulburat. Mat mormăind, înspăimântat. Perrin de parcă știa că așa trebuie să se întâmple. Ceața se rostogoli ca un tăvălug în jurul lor. Hurin deschise gura de mirare.
— Senior Rand! Nu era nevoie să arate cu degetul.
Niște siluete coborau călare pe talazul de ceață, de parcă ar fi fost un povârniș de munte. La început nu se vedeau prea bine, însă se apropiară și fu rândul lui Rand să deschidă gura de uimire, îi cunoștea. Bărbați, nu toți în armură, și femei. Cu haine și arme din toate Vârstele. Îi cunoștea pe toți.
Rogosh Ochi-de-Vultur, un bărbat cu înfățișare blândă, cu părul alb și cu ochii atât de pătrunzători încât îi întreceau cu mult numele. Gaidal Cain, un bărbat smead, cu două săbii atârnate la spate. Birgitte cea Bălaie, cu arcul ei strălucitor de argint și tolba plină de săgeți de argint. Alții. Le cunoștea chipurile, le cunoștea numele. Dar auzi o sută de nume când se uită la fiecare față în parte, nume atât de deosebite încât aproape că nici nu-și dădea seama că sunt nume, deși știa că așa e. Michael în loc de Mikel. Patrick în loc de Paedrig. Oscar în loc de Otarin. Îl cunoștea și pe bărbatul care mergea în fruntea lor. Înalt, cu nas coroiat, cu ochi întunecați, adânci, cu sabia uriașă a dreptății la brâu. Artur Aripă-de-Șoim.
Mat îi privi uluit când se opriră în fața lui și a celorlalți.
— Ăștia sunteți?… Ăștia sunteți toți? Erau ceva mai mult de o sută, văzu Rand, și își dădu seama că, într-un fel sau altul, știuse că atâția vor fi. Hurin stătea cu gura căscată; ochii mai că îi ieșeau din cap.
— Nu e nevoie doar de curaj ca să legi un bărbat de Corn. Glasul lui Artur Aripă-de-Șoim era grav, un glas obișnuit să poruncească.
— Sau o femeie, spuse Birgitte tăios.
— Sau o femeie, încuviință Aripă-de-Șoim. Doar câțiva sunt legați de Roată, răsuciți, torși, mereu și mereu, pentru ca voia Roții să treacă în Pânza Vârstelor. I-ai putea spune tu asta, Lews Therin, dacă ți-ai aduce aminte. Se uită la Rand.
Rand clătină din cap, dar nu avea de gând să piardă vremea tăgăduind.
— Au venit cotropitorii, bărbați care își spun Seanchani și care folosesc în luptă femei Aes Sedai legate cu lanțuri. Trebuie alungați înapoi spre mare. Și… mai e și o fată. Egwene al’Vere. O novice din Turnul Alb. E ținută prizonieră de Seanchani. Trebuie să mă ajutați s-o eliberez.
Spre mirarea lui, câțiva din bărbații din spatele lui Artur Aripă-de-Șoim chicotiră, iar Birgitte, care tocmai își încerca arcul, râse.
— Întotdeauna îți alegi femei care îți aduc necazuri, Lews Therin. Glasul îi era cald, ca între niște prieteni vechi.
— Numele meu este Rand al’Thor, se răsti el. Trebuie să vă grăbiți. Nu mai e vreme.
— Vreme? zise Birgitte, zâmbind. Avem tot timpul. Gaidal Cain dădu drumul la hățuri și, mânându-și calul cu genunchii, apucă câte o sabie cu fiecare mână. Se auzi cum și ceilalți își scoteau săbiile din teci, își potriveau arcurile, ridicau sulițele sau securile.