Sabia dreptății strălucea ca o oglindă în mâna înmănușată a lui Artur.
— Am luptat lângă tine de nenumărate ori și te-am înfruntat tot de atâtea. Roata ne toarce ca să slujească Pânza, nu pe noi. Eu te cunosc, chiar dacă tu nu te cunoști pe tine însuți. O să-i alungăm pe cotropitori.
Calul i se ridică în două picioare, iar el privi în jur, încruntat.
— Ceva nu e bine. Ceva mă ține în loc. Deodată își întoarse privirea sfredelitoare spre Rand. Tu ești aici. Ai flamura? Un murmur trecu printre cei din spatele lui.
— Da. Rand deschise desăgii și scoase flamura Dragonului. Atârna până aproape de genunchii armăsarului. Murmurele se întețiră.
— Pânza se țese în jurul gâtlejurilor noastre ca un ștreang, spuse Artur Aripă-de-Șoim. Tu ești aici. Flamura e aici. Aceasta clipă este țesută. Am venit la chemarea Cornului, dar trebuie să urmăm flamura. Și Dragonul. Hurin scoase un sunet slab, ca și cum i se pusese un nod în gât.
— Arde-m-ar, șopti Mat. E adevărat. Arde-m-ar!
Perrin șovăi o clipă, apoi se dădu jos de pe cal și porni cu pași mari prin ceață. Se auzi cum taie ceva și, când se întoarse, ducea cu el trunchiul unui copăcel, fără crengi.
— Dă-mi-l, Rand, spuse el grav. Dacă au nevoie de el… Dă-mi-l.
Rand se grăbi să îl ajute să lege flamura de băț. Când Perrin urcă din nou în șa, cu bățul în mână, o pală de vânt păru să unduiască flamura, așa încât Dragonul șerpuitor păru să se miște, de parcă ar fi fost viu. Vântul nu atingea ceața groasă, ci doar flamura.
— Rămâi aici, îi spuse Rand lui Hurin. După ce se termină… O să fii la adăpost aici.
Hurin își scoase sabia scurtă, ținând-o ca și cum chiar i-ar fi fost de folos de pe cal.
— Îmi cer iertare, Senior Rand, dar nu cred. Nu pricep nici a zecea parte din ce am auzit… sau din ce văd – glasul i se preschimbă în șoaptă, apoi îl ridică din nou – dar am venit până aici și cred că o să merg până la capăt.
Artur Aripă-de-Șoim îl bătu pe amușinar pe umăr.
— Câteodată Roata ne face mai numeroși, prietene. Poate că într-o zi o să te găsești și tu printre noi. Hurin stătea drept, de parcă urma să fie încoronat. Aripă-de-Șoim se înclină ceremonios în fața lui Rand. Cu îngăduința dumitale… Senior Rand. Trâmbițașule, suna din Corn. Cornul lui Vaiere trebuie să ne trimită în cântec la bătălie. Sangeagașule, vrei să pornești?
Mat sună din nou din Corn – pâcla răsună – iar Perrin dădu pinteni calului. Rand scoase sabia cu pecetea bâtlanului și o luă printre ei.
Nu vedea decât talazurile nesfârșite de albeață, însă cumva vedea încă ce văzuse și mai înainte. Faime, unde cineva conducea Puterea pe stradă, portul, Seanchanii, Mantiile Albe, pe moarte, totul sub el, totul deasupra lui, totul întocmai cum fusese. Era ca și cum nu se scursese nici o clipă de când Mat sunase prima dată din Corn, ca și cum timpul se oprise în loc cât timp eroii veniseră la chemarea Cornului și de-abia acum pornea din nou.
Sunetul Cornului răsuna în ceață, iar tropotele copitelor se întețiră. Rand se avântă în pâclă, întrebându-se dacă știa spre ce se îndreaptă. Norii se îndesiră, ascunzând rândurile din urmă ale eroilor care galopau de o parte și de alta a lui, învăluindu-i din ce în ce mai mult, până când nu îi mai văzu deslușit decât pe Mat, pe Perrin și pe Hurin. Hurin care se făcuse mic în șa, cu ochii mari de spaimă și tot îmboldindu-și calul. Mat care suna din Corn și râdea. Perrin, cu ochii lui galbeni strălucind, cu flamura Dragonului fluturând în spatele lui. Apoi dispărură cu toții și Rand merse mai departe singur.
Într-un fel încă îi mai vedea, însă tot așa cum vedea și Faime, și pe Seanchani. Nu știa unde sunt sau unde e el însuși. Strânse și mai tare sabia și privi pâcla din față. Înainta singur prin ceață și cumva știa că așa trebuie să se întâmple.
Deodată Ba’alzamon se ivi în fața lui, dând brațele în laturi.
Roșcatul se dădu înapoi, aruncându-l pe Rand din șa. Rand se agăță de sabie când fu azvârlit în aer. Nu îl duru când se lovi de pământ. „De fapt, își spuse el mirat, era ca și cum nu se lovise de nimic, în clipa dinainte plutise prin pâclă, iar acum nu mai plutea.”
Când se ridică în picioare, calul dispăruse, dar Ba’alzamon era încă acolo, îndreptându-se cu pași mari spre el, cu toiagul înnegrit în mână. Erau singuri, doar ei și ceața. În spatele lui Ba’alzamon era umbra. Pâcla din spatele lui nu era neagră; negreala nu atingea ceața albă.
Rand își dădu seama și de alte lucruri. Artur Aripă-de-Șoim și ceilalți eroi se înfruntau cu Seanchanii. Perrin, cu flamura în mână, învârtea securea mai mult ca să-i țină la distantă pe cei care încercau să-l atingă decât ca să-i lovească. Mat suna încă din Corn. Hurin coborâse de pe cal și lupta cu sabia și cu pumnalul cu lamă zimțată, așa cum știa. Părea că Seanchanii, mult mai numeroși, aveau să îi zdrobească într-o clipă; totuși, Seanchanii fură cei ce căzură răpuși.
Rand merse să îl înfrunte pe Ba’alzamon. Fără tragere de inimă, se cufundă în hău, se întinse după Adevăratul Izvor, se lăsă potopit de Puterea Supremă. Nu era altă cale. Poate că nu avea deloc sorți de izbândă în fața Celui Întunecat, dar, dacă voia măcar să încerce să-l biruiască, trebuia să folosească Puterea. Îi pătrunse în mădulare, păru să înece totul în jurul lui, hainele, sabia. Simțea că ar trebui să strălucească precum soarele. Era încântat; îi venea să verse.
— Dă-te din fața mea, rosti el. Nu am venit aici pentru tine.
— Fata? Ba’alzamon râse. Gura i se preschimba în flăcări. Arsurile erau aproape vindecate; nu mai rămăseseră decât câteva cicatrice rozalii, care dispăreau și ele.
Arăta ca un bărbat chipeș de vreo patruzeci de ani. Mai puțin gura și ochii.
— Care dintre ele, Lews Therin? De data asta n-o să te mai ajute nimeni. Vei fi al meu sau vei muri. Iar dacă mori, vei fi al meu oricum.
— Mincinosule! mârâi Rand. Dădu să îl lovească pe Ba’alzamon, însă toiagul de lemn înnegrit îi abătu sabia într-o ploaie de scântei. Părintele Minciunii!
— Neghiobule! Oare neghiobii ceilalți pe care i-ai chemat nu ți-au spus cine ești? Vâlvătăile vuiră de râs.
Chiar plutind în hău, Rand se înfioră. „Să mă fi mințit? Nu vreau să fiu Dragonul Renăscut.” Strânse sabia cu și mai multă putere. Sfâșierea mătăsii; Ba’alzamon îi pară fiecare lovitură. Ieșeau scântei ca din cuptorul unui fierar.
— Am treburi în Faime și nici o treaba cu tine. Niciodată cu tine, spuse Rand. „Trebuie să îl rețin cât mai mult, până când reușesc ei să o elibereze pe Egwene.” În mod ciudat, vedea luptele care se dădeau printre curțile și ocoalele de cai învăluite în ceață.
— Ticălos sărman. Ai sunat din Cornul lui Vaiere. Acum ești legat de el. Crezi că viermii din Turnul Alb or să-ți mai dea drumul? Or să-ți pună lanțuri de gât, lanțuri așa de grele de o nu să le poți rupe niciodată.
Rand fu atât de uluit încât o simți și prin hău. „Nu știe totul. Nu știe!” Era sigur că i se citea și pe față. Ca s-o ascundă, se repezi la Ba’alzamon. Colibriul care sărută trandafirul. Luna pe apă. Rândunica zboară prin văzduh. Fulgere se dezlănțuiră între sabie și toiag. Un puhoi de scântei se revărsă peste ceață. Totuși, Ba’alzamon nu se dădea bătut; ochii îi ardeau ca niște cuptoare încinse.
Dincolo de hău, Rand văzu cum Seanchanii se luptau cu disperare pe străzile din Faime. Femeile damane despicau pământul în două folosind Puterea Supremă, dar nu izbuteau să îl atingă pe Artur Aripă-de-Șoim sau pe ceilalți eroi ai Cornului.