— Vrei să rămâi în continuare un biet melc care se ascunde sub un bolovan? mârâi Ba’alzamon. Întunericul din spatele lui începu să fiarbă. Te omori stând aici. Puterea se dezlănțuie în tine. Te arde. Te ucide! Doar eu te pot învăța cum s-o stăpânești. Slujește-mă și trăiește mai departe. Slujește-mă sau mori!
— Niciodată! „Trebuie să îl rețin cât mai mult. Grăbește-te, Aripă-de-Șoim. Grăbește-te.” Se năpusti din nou spre Ba’alzamon. Turturica se ridică în zbor. Frunza căzătoare.
De data asta trebui să se tragă el înapoi. Văzu cum Seanchanii atacau, venind printre grajduri. Își înteți loviturile. Regele și maimuța. Seanchanii dădură înapoi, în fața loviturilor lui Artur Aripă-de-Șoim și ale lui Perrin, care luptau unul lângă celalalt. Snopul de fân. Ba’alzamon se apăra și Rand fu nevoit să sară în laturi înainte ca toiagul să îi crape capul; vântul stârnit de lovitură îi zbârli părul. Seanchanii țâșniră înainte. Scântei izbindu-se. Scânteile căzură precum grindina, Ba’alzamon se dădu la o parte, iar Seanchanii fura siliți să se retragă spre străzile pietruite.
Lui Rand îi venea să urle. Știa acum că cele două lupte erau legate. Când el înainta, eroii veniți la chemarea Cornului îi făceau pe Seanchani să dea înapoi; când el se retrăgea, Seanchanii atacau.
— N-or să te salveze, spuse Ba’alzamon. Cele care ar putea să te salveze vor fi duși departe, dincolo de Oceanul Aryth. Dacă o să le mai vezi vreodată, vor fi doar niște sclave cu zgarda la gât, care te vor ucide la porunca noilor lor stăpâni.
„Egwene. Nu-i pot lăsa să îi facă așa ceva.” Glasul lui Ba’alzamon îi acoperea gândurile.
— Nu e decât o cale, Rand al’Thor. Lews Therin Ucigașul-de-Neam. Eu sunt singura ta scăpare. Slujește-mă și îți voi pune lumea la picioare. Împotrivește-te și te voi răpune, cum am făcut-o și altădată. Dar de data aceasta îți voi distruge și sufletul, te voi nimici pe vecie.
„Am câștigat din nou, Lews Therin.” Gândul era dincolo de hău, dar tot îi fu greu să nu îl bage în seamă, să nu se gândească la toate viețile în care îl auzise. Învârti sabia, iar Ba’alzamon își pregăti toiagul.
Rand își dădu seama pentru prima dată ca Ba’alzamon se purta ca și cum sabia cu pecetea bâtlanului l-ar fi putut vătăma. „Oțelul nu îl poate vătăma pe Cel Întunecat.” Însă Ba’alzamon se uita cu luare-aminte la sabie. Rand era una cu sabia. Simțea fiecare părticică din ea, bucățele mici de tot, de o mie de ori prea mici ca să fie văzute cu ochiul liber. Și simțea cum Puterea care îl cuprindea trecea și în sabie, croindu-și drum prin oțelul lucrat de Aes Sedai în timpul Războaielor Troloce.
Auzi un alt glas. Cel al lui Lan. „Va veni o vreme când o să vrei ceva mai mult decât viața.” Glasul lui Ingtar. „E dreptul fiecărui bărbat să aleagă când să bage sabia în teaca propriului trup.” O văzu pe Egwene, cu zgardă la gât, petrecându-și întreaga viață ca damane. „Ițele vieții mele în primejdie. Egwene. Dacă Aripă-de-Șoim pătrunde în Faime, o poate salva.” Luase fără să își dea seama poziția Bâtlanului care înaintează prin papură. Stătea în echilibru într-un picior, cu sabia ridicată, descoperit și fără apărare. „Moartea e mai ușoară ca o pană, datoria mai apăsătore ca un munte.” Ba’alzamon îl privi.
— De ce rânjești ca un nerod? Nu știi că te pot răpune pe vecie?
Rand simți o altă liniște decât a hăului.
— Nu te voi sluji niciodată, Părinte al Minciunii. Nici într-o mie de vieți. Nu te-am slujit niciodată. Știu asta. N-am nici o îndoială. Vino. E vremea să mori.
Ba’alzamon făcu ochii mari; o clipă vâlvătăile din ochii lui se acoperiră de sudoarea chipului lui Rand. Bezna din spatele lui Ba’alzamon fierbea, iar fața i se înăspri.
— Atunci mori, vierme! Aruncă cu toiagul, de parcă era suliță.
Rand țipă când îl simți pătrunzându-i în coaste, arzând ca un vătrai încins. Golul tremura, dar se ținu de el cu ultimele fărâme de putere și împlântă sabia cu pecetea bâtlanului în inima lui Ba’alzamon. Ba’alzamon urlă și urlă și întunericul din spatele lui. Lumea izbucni în flăcări.
48
Cea dintâi
Min se strecura cu greu pe strada pietruită, printre mulțimea de oameni care stăteau împietriți în loc, albi la față – aceia care nu zbierau fără să se poată stăpâni. Câțiva alergau, dar păreau să nu știe încotro – cei mai mulți, însă, se mișcau precum niște păpuși prost mânuite. Le era mai teamă să plece decât să rămână. Le privi chipurile, nădăjduind să dea de Egwene, de Elayne sau de Nynaeve, dar nu văzu decât localnici. Ceva o trăgea înainte – fără cruțare, de parcă ar fi fost legată cu o funie.
O dată, se întoarse să privească îndărăt. În port, corăbiile Seanchanilor ardeau – se zăreau și altele, ceva mai departe în larg, dar tot cuprinse de flăcări. Multe corăbii masive aproape că pieriseră deja către asfințit, plutind pe cât de iute le îngăduiau vânturile, chemate de damane, iar alta se îndepărta cu greu de port, răsucindu-se ca să prindă vântul care s-o împingă pe lângă coasta. Picătura. Nu-l putea învinui pe Bayle Domon pentru că nu le mai așteptase, mai ales după ceea ce văzuse. Era de mirare că stătuse pe loc atâta vreme.
Una dintre corăbiile din port nu ardea, cu toate ca turnurile sale erau negre din pricina flăcărilor deja stinse. Era a Seanchanilor. Atunci când tocmai se strecura către gura portului, o siluetă călare apăru dintr-odată de după stâncile care apărau portul. Călărea pe deasupra valurilor. Min rămase cu gura căscată. Silueta ridică arcul – sclipind ca argintul. O dâră strălucitoare porni către corabia lată, ca o trăsătură ce unea arcul cu catargele. Cu un zgomot ca de tunet, pe care-l auzi chiar de la depărtare, focul cuprinse din nou corabia, iar marinarii se năpustiră pe punte.
Min clipi, iar atunci când ridică iarăși privirea, silueta dispăruse. Corabia continua să plutească încet către ocean; echipajul se lupta cu flăcările. Se scutură din tot trupul, apoi începu să urce iar. Văzuse prea multe în ziua aceea pentru a se lăsa năucită mai mult de-o clipă de cineva care călărea pe apă. „Chiar dacă era într-adevăr Birgitte, cu calul său. Și Artur Aripă-de-Șoim. Pe care chiar l-am văzut. L-am văzut.”
Năucită, se opri în fața uneia dintre clădirile înalte, de piatră, fără să-i bage în seamă pe oamenii care se înghesuiau pe lângă ea. Acolo înăuntru trebuia să ajungă. Se năpusti pe scări și deschise ușa. Nimeni nu încercă s-o oprească. Din câte își dădea seama, nu era nimeni înăuntru. Cei mai mulți localnici erau afară, în stradă, încercând să-și dea seama dacă nu cumva înnebuniseră cu toții. Străbătu casa, ajunse în grădina din spate și îl văzu.
Rand zăcea întins pe spate sub un stejar, alb la față și cu ochii închiși, cu mâna stângă pe plăselele unei săbii din tăișul căreia rămăsese numai o bucată cam de un picior. Restul părea că se topise. Pieptul lui se ridica și cobora mult prea încet – nu părea să răsufle așa cum era firesc. Trăgând adânc aer în piept ca să se liniștească, Min se apropie să vadă ce putea face pentru el. Mai întâi trebuia să scape de ciotul sabiei; dacă Rand se apuca să dea cu ea în stânga și-n dreapta, putea să-și facă rău singur sau s-o rănească pe ea. Îi desfăcu degetele și se cutremură când văzu că plăselele i se înfipseseră în carne. Aruncă sabia la o parte, strâmbându-se. În palma băiatului se vedea pecetea cu bâtlanul. Dar îi era limpede că nu din pricina asta zăcea acolo, fără cunoștință. „Cum s-o fi întâmplat? Oricum, Nynaeve se poate ocupa de asta mai târziu.”