Cercetându-l în grabă, văzu că multe dintre tăieturile și vânătăile sale nu erau noi – sângele apucase măcar să se închege, iar vânătăile se îngălbeniseră pe la margini – în schimb, în partea stângă a surtucului, se vedea o arsură care fusese făcută de curând. Desfăcându-i surtucul, îi trase și cămașa, apoi fluieră printre dinți. La șold, Rand avea o rană, cu marginile foarte curate, din pricina flăcărilor care-o purificaseră. Îl atinse și se tulbură. Aducea cu un sloi de gheață – împrejurul său, văzduhul părea încins.
Apucându-l de umeri, începu să-l tragă către casă. Atârna fără viață, ca o povară neînsuflețită.
— Boulean ce ești, mormăi ea. Nu puteai să fi mic și ușurel? Trebuia să ai picioarele lungi și umerii lați… Mai bine te-aș lăsa să zaci acolo.
Cu toate astea, se chinui să urce treptele, cu grijă, ca să nu-l lovească prea rău, și-l trase înăuntru. Îl lăsă chiar dincolo de ușă și începu să se frece pe spate, bombănind ceva despre Pânză, apoi porni iute să cerceteze locurile. În spatele casei se afla un dormitor mic – camera unui slujitor, probabil – cu un pat pe care se aflau câteva paturi și cu căminul deja plin de bușteni. Nu-i luă mult să dea păturile la o parte și să aprindă focul, precum și o lampă așezată pe masa de lângă pat. Apoi se întoarse după Rand.
Îi veni destul de greu – răsufla întretăiat, dar asta era tot – să-l aducă înăuntru și să-l urce în pat, dar izbuti până la urmă, și-l înveli bine. După câteva clipe, își vârî mâna pe sub pături, clipi surprinsă și clătină din cap. Cearșafurile erau reci ca gheața – trupul său nu emana căldură. Oftând – cam prefăcut, ce e drept – se strecură pe sub cuverturi lângă el. În cele din urmă, își puse capul pe brațul lui. Rand avea ochii închiși și răsufla greu – dar dacă se ducea după Nynaeve, avea să-l găsească mort, se gândi ea. „Are nevoie de o Aes Sedai. Eu nu pot încerca decât să-l încălzesc puțin.”
Rămase o vreme cu privirile ațintite pe chipul lui. Nu văzu nimic altceva – nu izbutea niciodată să-i citească pe cei fără cunoștință.
— Îmi plac bărbații mai în vârstă, îi spuse. Îmi plac bărbații educați și spirituali. De ferme, de oi sau de păstori nu-mi pasă deloc. Mai ales de păstorii tineri.
Oftând, îi dădu părul la o parte de pe față – era mătăsos la pipăit.
— Dar tu nu ești păstor, nu-i așa? Vremea aceea a trecut. Lumină, de ce trebuia ca Pânza să mă prindă alături de tine? De ce n-am avut parte de ceva sigur și simplu – să fiu aruncată pe un mal pustiu, fără hrană și cu vreo doisprezece Aieli înfometați după mine, de pildă?
În coridor se auzi un zgomot. Ușa se deschise, iar Min își înălță capul. O văzu pe Egwene, care se uita fix la ei, în lumina focului și a lămpii.
— Oh, spuse ea; atât și nimic mai mult.
Min se înroși la față. „De ce mă port ca și cum aș fi făcut ceva ce nu trebuie? Neghioabă…”
— Am… am încercat să-l încălzesc. Și-a pierdut cunoștința și e rece ca gheața.
Egwene nu se apropie.
— L-am simțit… chemându-mă. Am simțit că avea nevoie de mine. Și Elayne la fel. Credeam că are de-a face cu… cu ceea ce e, însă Nynaeve n-a simțit nimic. Elayne și Nynaeve s-au dus după cai, mai spuse ea, după ce trase aer în piept, tremurând. Am găsit-o pe Bela. Seanchanii nu au luat cu ei aproape nici un cal. Nynaeve zice că ar trebui să plecăm cât mai repede și… și… Min, știi ce este el, nu-i așa?
— Știu, răspunse Min; voia să-și tragă brațul de sub capul lui Rand, dar nu putea. Cred că știu, cel puțin. Orice ar fi, însă, acum e rănit. Nu pot face nimic decât să-l încălzesc. Poate că Nynaeve…
— Min, știi… știi că nu se poate însura. Cu el… nici una dintre noi nu am fi în siguranță.
— Spune-ți ție, asta, rosti Min și lipi fața lui Rand de sân. Elayne a zis-o bine. L-ai dat la o parte, pentru Turnul Alb. Ce-ți pasă dacă-l iau eu?
Egwene o privi – i se păru că trecuse multă vreme până să-și întoarcă ochii. O privi numai pe ea – pe Rand, deloc. Simți cum se înroșea și ar fi vrut să se ferească, dar nu putea.
— Am s-o aduc pe Nynaeve, spuse în cele din urmă Egwene și ieși din încăpere, foarte țeapănă, cu fruntea sus.
Min ar fi vrut să strige, să fugă după ea, dar rămase întinsă acolo, ca o stană de piatră. Lacrimi de mânie și neputință îi izvorâră din ochi. „Așa trebuie să fie. O știu. Am văzut-o la ei toți. Pe Lumină, nu vreau să mă bag în așa ceva.”
— E numai vina ta, îi spuse lui Rand, care tot nu se mișcase. Nu, nu e. Dar tu vei plăti, din câte mi se pare. Suntem prinși cu toții, ca muștele într-o pânză de păianjen. Dacă i-aș fi spus că mai trebuie să apară și altă femeie, una pe care nici nu o cunoaște? Că veni vorba, tu ce-ai spune de asta, mult stimate Senior Pastor? Ești foarte chipeș, dar… Pe Lumină, nici măcar nu știu dacă pe mine mă vei alege. Nici nu știu dacă vreau să fie așa. Sau ai de gând să încerci să ne legeni pe toate trei pe genunchi? N-o fi vina ta, Rand al’Thor, dar nu e drept.
— Nu-i spune Rand al’Thor, rosti un glas armonios, de la ușă. Spune-i Lews Therin Telamon. Dragonul Renăscut.
Min rămase cu ochii holbați. Era cea mai frumoasă femeie pe care-o văzuse vreodată, cu pielea albă și moale, cu plete lungi și închise la culoare și ochii negri ca noaptea. Purta o rochie pe lângă care zăpada ar fi părut murdară, încinsă cu argintiu. Toate podoabele pe care le avea cu ea erau tot de argint. Min se zbârli:
— Ce vrei să spui? Cine ești?
Femeia se apropie de pat – mișcându-se cu atâta grație încât Min se simți invidioasă, cu toate că nu invidiase până atunci nici o altă femeie – și-l mângâie pe Rand pe păr, de parcă cealaltă nici nu era acolo.
— Nu mă crede încă, pare-mi-se. Știe, dar nu crede. L-am călăuzit, l-am împins de la spate, l-am tras și l-am ispitit. Dintotdeauna a fost încăpățânat, dar de data asta am să-l fac eu să se schimbe. Ishamael crede că stăpânește tot ce se întâmplă, dar, de fapt, eu sunt aceea.
Degetul ei mângâie fruntea lui Rand, ca și când l-ar fi însemnat; tulburată, Min se gândi că desenase ceva ce aducea cu Colțul Dragonului. Rand se mișcă și murmură ceva – pentru prima dată de când îl găsise.
— Cine ești? întrebă Min; femeia o privi – doar atât, și totuși se trezi că se trăgea înapoi, afundându-se în perne, ținându-l pe Rand strâns în brațe.
— Mi se zice Lanfear, fetițo.
Pe neașteptate, gura lui Min se uscă într-atât încât n-ar fi putut vorbi nici măcar ca să-și scape viața. „Una dintre Rătăciți! Nu! Lumină, nu!” Nu izbuti decât să scuture din cap – ceea ce-o făcu pe Lanfear să zâmbească.
— Lews Therin a fost și este al meu, fetițo! Ai mare grijă de el, până când vin să-l iau.
Apoi dispăru. Min rămase cu gura căscată. Acum o văzuse, apoi dispăruse. Își dădu seama că strângea și mai tare în brațe trupul inert al lui Rand. Și-ar fi dorit, însă, să nu simtă că el ar fi trebuit să fie cel care s-o apere.
Cu hotărârea întipărită pe chipul său slab, Byar galopa, lăsând în urmă soarele la apus. Nu întorcea niciodată capul. Văzuse tot ce trebuia să vadă – chiar și cu ceața aceea blestemată. Legiunea pierise, Seniorul Căpitan Geofram Bornhald murise și el, și asta nu putea însemna decât un lucru – fuseseră trădați de Iscoadele Celui Întunecat, Iscoade precum acel Perrin din Ținutul celor Două Râuri. Asta trebuia să-i spună lui Dain Bornhald, fiul Seniorului Căpitan, care se afla printre Copiii care păzeau Tar Valon. Dar avea și lucruri mai rele de povestit – numai pentru Pedron Niall, și nimeni altcineva. Trebuia să spună ce văzuse în cer, deasupra orașului. Biciui calul cu frâiele și nu privi niciodată înapoi.