Prin mulțime trecu un bărbat îmbrăcat cu un surtuc cu guler înalt, albastru precum cerul, din Shienar. Îl cântări din creștet până-n tălpi, din spatele măștii. După cum se mișca, părea soldat; totul o dovedea – umerii lați, ochii care i se tot mișcau încoace și încolo, brațul pregătit să înșface sabia pe care însă n-o avea la cingătoare. Nu-și pierdu prea multă vreme cu bărbatul care-și zicea Bors. Umerii aduși și spatele încovoiat nu păreau o amenințare. Trecu mai departe, cu mâna dreaptă încleștată și căutând din ochi alte primejdii. Celălalt pufni. Putea să-i recunoască pe toți, după țară, după rang. Neguțători și războinici, oameni de rând și nobili. Din Kandor și Cairhien, Saldaea și Ghealdan. Din toate colțurile lumii și aproape toate semințiile. Dintr-odată, strâmbă scârbit din nas – era până și un Pribeag acolo, cu pantalonii săi de un verde-aprins și surtucul galben, țipător. „Când va veni ziua cea mare, de ăștia ne putem lipsi.”
Dar nici majoritatea celor deghizați nu erau mai breji, cu toate mantiile și hainele lor largi. Pe sub pulpana unei robe de un brun-închis, zări vârful încălțărilor incrustate cu argint ale Marilor Seniori din Tear. Sub alta, pintenii aurii, cu cap de leu, purtați numai de ofițerii de rang înalt din Garda Reginei din Andor. Un bărbat zvelt – zvelt chiar și cu roba sa neagră, care-i atârna până-n pământ, și cu o mantie cenușie, fără însemne, prinsă cu un ac simplu din argint – privea pe sub faldurile glugii largi. Putea fi oricine, putea veni de oriunde… numai că pe mâna dreaptă, între degetul mare și arătător, avea tatuată o stea în șase colțuri. Era, așadar, din Seminția Mării și atunci pe mâna stângă avea semnele clanului și neamului. Dar bărbatul care-și zicea Bors nu se obosi să încerce să le vadă. Dintr-odată, ochii i se îngustară, oprindu-se asupra unei femei învăluite în negru, căreia nu i se vedeau decât degetele. Pe mâna dreapta avea un inel de aur, în forma unui șarpe care-și înghițea coada. Era Aes Sedai, sau cel puțin o femeie instruită de Aes Sedai, în Tar Valon – pentru el era totuna. Nimeni altcineva nu ar fi putut purta inelul. Bărbatul întoarse capul, înainte ca ea să-și dea seama că era privită, și dădu, aproape imediat, peste o alta, tot învăluită în negru din cap până-n picioare și tot cu inelul pe deget. Cele două vrăjitoare nu dădeau nici un semn că s-ar fi cunoscut. În Turnul lor Alb, stăteau toate ca niște păianjeni ascunși în pânză, trăgând sforile care-i făceau pe regi și pe regine să joace după cum li se cânta, amestecându-se mereu, în toate. „Blestemate să fie. Să le ajungă moartea veșnică!” Își dădu seama că scrâșnise tare din dinți. Numărul lor trebuia să scadă, înainte de ziua cea mare; era musai. Iar unii dintre ei erau și mai puțin importanți decât Pribegii.
Se auzi un clopot – un sunet tremurător care venea din toate părțile și le tăia pe toate celelalte, ca o lamă de cuțit. Ușile de la capătul îndepărtat al încăperii se deschiseră și înăuntru pășiră doi troloci. Armurile lor negre, care le atârnau până la genunchi, erau împodobite cu țepi. Toată lumea se trase înapoi. Chiar și bărbatul care-și zicea Bors. Erau cu un cap și ceva mai înalți decât cel mai înalt bărbat dinăuntru, un amestec scârbos de om și fiară, cu chipuri omenești strâmbate și preschimbate. Unul avea un cioc mare, încovoiat, în loc de gură și nas, și capul acoperit de pene, nu de păr. Celălalt avea copite, un bot păros și coarne ca de țap deasupra urechilor. Fără să-i bage în seamă pe oameni, trolocii se întoarseră spre ușă și se plecară umili, înfricoșați. Penele unuia se zbârliseră, ca o creastă. Căzură în genunchi, când între ei apăru un Myrddraal. Pe lângă negrul mantiei sale, care atârna drept, fără să fluture, armurile trolocilor și măștile oamenilor păreau de-a dreptul strălucitoare. Se mișca șerpuit, ca o viperă. Bărbatul care-și zicea Bors își simți buzele strângându-se, pe jumătate de silă și pe jumătate, recunoscu cu rușine, de frică. Myrddraalul avea chipul descoperit – avea o față albă ca varul, o față de om, dar fără ochi, ca o coajă de ou sau ca un vierme de mormânt. Se întoarse încoace și încolo, părând să-i cântărească pe toți. Oamenii se înfiorară, atunci când privirea tainica pluti pe deasupra lor. Buzele subțiri, palide, se răsuciră – Myrddraalul părea a zâmbi, pe măsură ce, unul după altul, oamenii cu mască încercară să se piardă în mulțime, fugind de el. Încet, încet, îi rândui pe toți într-un semicerc, cu ochii la ușă.
Bărbatul care-și zicea Bors înghiți în sec. „Va veni o zi, Jumate-Om… când Marele Stăpân al Întunericului se va-ntoarce, își va alege noi Stăpâni ai Spaimei, iar voi vă veți culca la pământ în fața lor… a unor oameni. În fața mea! De ce nu vorbești? Nu te mai uita la mine și vorbește!”
— Sosește Stăpânul vostru, rosti Myrddraalul, cu un glas aspru ca pielea uscată de șarpe care se fărâmă. Pe burtă, viermilor! Capul jos, dacă nu vreți ca strălucirea lui să vă ardă și să vă orbească!
Și tonul, și vorbele îl umplură de mânie pe bărbatul care-și zicea Bors, dar apoi văzduhul de deasupra lui Jumate-Om începu să sclipească, iar el își dădu seama de ceea ce auzise. „Nu se poate! Nu se poate!” Trolocii se întinseseră deja pe podea, tremurând, de parcă voiau să scurme prin piatră.
Fără să mai aștepte să vadă dacă ceilalți fac vreo mișcare, bărbatul care-și zicea Bors se aruncă cu fața la podea, lovindu-se de piatră, începu să murmure, o vrajă împotriva pericolului – o vrajă la fel de subțire ca o trestie în fața a ceea ce îl înspăimânta – și atunci auzi sute de alte voci spunând aceleași cuvinte cu fața spre podea.
— Marele Stăpân al Întunericului este Seniorul meu și îl slujesc din toată inima, până la ultima fărâmă de suflet, începu el, dar în străfundurile minții auzi un alt glas, îngânând speriat: „Cel Întunecat și toți Rătăciții sunt ferecați…” Tremurând, îl sili să tacă – de multă vreme nu-l mai asculta. Priviți cu toții, Stăpânul meu este Regele Morții. Fără îndoieli, îl slujesc până în ziua Venirii sale, dar îl slujesc în nădejdea nezdruncinată și neabătută a vieții veșnice… ferecați în Shayol Ghul de mâna Creatorului, în clipa zidirii. Nu, acum slujesc unui alt stăpân.” În lume, credincioșii vor fi negreșit acoperiți de slavă, slăviți mai presus de necredincioși, mai presus de cei ce stau pe tronuri, și totuși eu îl slujesc cu umilință până la ziua Venirii. „Brațul Creatorului ne apără și Lumina ne adăpostește de Umbră. Nu, nu, un alt stăpân.” Fie ca iute să răsară ziua Venirii și, odată cu ea, Marele Stăpân al Întunericului să ne călăuzească și să domnească asupra lumii în vecii vecilor.
Își sfârși Crezul gâfâind, ca și cum ar fi alergat. Și cei din jur răsuflau întretăiat – deci nu fusese singurul.
— Ridicați-vă cu toții. Ridicați-vă.
Glasul melodios îl surprinse. Era limpede că nici unul dintre tovarășii săi, întinși pe burtă, cu chipurile mascate lipite de podea, nu putea să fi vorbit, dar nu era glasul pe care-l aștepta de la… Cu mare grijă, își ridică fruntea ca să poată privi cu un ochi. În văzduh, pe deasupra Myrddraalului, plutea silueta unui bărbat cu robă roșie ca sângele. Poalele ei atârnau la o palmă de creștetul lui Jumate-Om. Purta o mască roșie. Oare era cu putință ca Marele Stăpân al Întunericului sa li se înfățișeze în chip de om? Și cu masca, pe deasupra? Și totuși, Myrddraalul părea o imagine a spaimei, tremura și aproape că se prăbușise în locul în care stătea, în umbra celuilalt. Bărbatul care-și zicea Bors se chinui să găsească un răspuns pe care mintea sa nu-l putea cuprinde fără să se rupă în două. Poate că era unul dintre Rătăciți – gândul era mai puțin dureros, dar numai puțin. Chiar și așa, însemna că ziua Venirii Celui Întunecat era aproape, dacă unul dintre Rătăciți se eliberase.