— N-am nevoie, spuse el aspru, și nu te vreau alături. Nu vreau să am nimic de-a face cu asta.
Își aminti că i se spusese Lews Therin, nu doar de către Ba’alzamon, ci și de către Artur Aripă-de-Șoim.
— Nu. Pe Lumină, Dragonul are să frângă iarăși lumea, să sfărâme totul. Nu vreau să fiu Dragonul.
— Ești ceea ce ești, răspunse Moiraine. Din pricina ta, lumea a început să se tulbure. Ajah Neagră a ieșit la iveală după două mii de ani. Arad Doman și Tarabon erau pe picior de război și va fi și mai rău când vor primi veștile despre Faime. În Cairhien este război civil.
— N-am făcut nimic în Cairhien, protestă el. Pentru asta nu poți da vina pe mine.
— A nu face nimic a fost dintotdeauna un vicleșug al Marelui Joc, oftă ea, mai ales așa cum se joacă acum. Tu ai fost scânteia, iar Cairhien a izbucnit precum artificiile. Ce crezi că se va-ntâmpla când veștile despre Faime vor ajunge în Arad Doman și Tarabon? Au fost mereu oameni gata să se dea de partea unuia care-și spunea Dragonul, chiar și fără asemenea semne. Și mai e ceva. Uite.
Îi întinse o punguță. El șovăi puțin, apoi o deschise. Înăuntru erau sfărâmături din ceea ce părea să fie ceramică, pictată în alb și negru. Mai văzuse cândva ceva asemănător.
— Altă pecete a temniței Celui întunecat, îngână Rand; Min oftă – atingerea mâinii sale nu-i mai oferea consolare, ci o căuta de la el.
— Două, zise Moiraine. De-acum, trei din cele șapte s-au sfărâmat. Una o aveam, iar alte două le-am găsit în Faime, în casa Înaltului Domn. Când se vor sfărâma toate, sau poate chiar înainte, peticul pe care oamenii l-au întins peste spărtura din temnița făurită de Creator se va da la o parte, iar Cel Întunecat va izbuti iarăși să scoată brațul pe acolo și să atingă lumea. Iar singura nădejde este că Dragonul Renăscut va fi acolo să-l înfrunte.
Min încercă să-l împiedice să dea păturile la o parte, dar el o împinse cu blândețe în lături.
— Am nevoie de-o plimbare.
Îl ajută să se ridice, dar oftă mult și tot mormăi felurite lucruri despre el, făcându-l să-l doară și mai tare. Observă că pieptul îi era legat cu feșe. Min îi puse o pătură pe umeri, ca o mantie.
O clipă, rămase cu ochii la sabia cu pecetea bâtlanului, sau la ceea ce mai rămăsese din ea. „Sabia lui Tam. Sabia tatălui meu.” Fără să vrea, chinuindu-se mai mult decât o făcuse vreodată, lăsă să i se stingă nădejdea că avea să afle că Tam îi era cu adevărat tată. Se simțea de parcă și-ar fi scos inima din piept. Dar la Tam se gândea cu aceleași sentimente ca întotdeauna, iar Emond’s Field rămăsese singura lui casă. „Fain este lucrul cel mai important. Mai am o datorie. Să-l opresc.”
Cele două femei trebuiră să-l ducă, fiecare de câte un braț, către locul în care focurile ardeau deja, nu departe de un drum de pământ bătătorit. Loial era acolo, citind o carte – Plutind dincolo de Apus – la fel ca și Perrin, care stătea cu privirile ațintite în flăcări. Oamenii din Shienar pregăteau masa de seară. Lan ședea sub un copac, ascuțindu-și sabia; Străjerul îi aruncă o privire reținută, apoi îi făcu semn cu capul. Și mai era ceva – flamura Dragonului unduia în vânt, în mijlocul taberei. Se găsise de undeva și un mâner adevărat, în locul copăcelului lui Perrin.
— Ce caută asta aici, unde-o poate vedea oricine trece? întrebă Rand.
— E prea târziu să te mai ascunzi, Rand, spuse Moiraine. Dar, la urma urmei, așa a fost mereu.
— Măcar nu pune semne care să arate că aici mă aflu. N-am să-l găsesc niciodată pe Fain, dacă mă ucide cineva din pricina flamurii, rosti el, întorcându-se apoi către Loial și Perrin. Mă bucur c-ați rămas. Dar dacă n-o făceați, aș fi înțeles.
— Și de ce să nu rămân? întrebă Loial. Ești și mai ta’veren decât te-am crezut, e adevărat, dar ești în continuare prietenul meu. Cel puțin așa nădăjduiesc, mai spuse el, zvâcnind din urechi în semn de nesiguranță.
— Da, sunt, zise Rand. Câtă vreme ești la adăpost în preajma mea, și chiar și după aceea.
Ogierul rânji; chipul i se despică aproape în două.
— Rămân și eu, spuse Perrin, cu o undă de resemnare sau împăcare în glas. Roata ne țese strâns în Pânză, Rand. Cine-ar fi crezut-o, pe când eram cu toții acasă în Emond’s Field?
Cei din Shienar se adunau împrejur. Spre mirarea lui Rand, căzură cu toții în genunchi, cu ochii la el.
— Vrem să-ți jurăm credință, spuse Uno, iar cei îngenuncheați alături de el încuviințară.
— Credința voastră este pentru Ingtar și Seniorul Agelmar, protestă Rand. Ingtar a murit așa cum se cuvenea, Uno. A murit pentru ca noi ceilalți să putem scăpa, odată cu Cornul.
Nu mai avea de ce să le spună și restul. Nădăjduia că Ingtar se întorsese în Lumină.
— Spune-i asta Seniorului Agelmar, atunci când te întorci în Fal Dara.
— Se zice, răspunse codindu-se bărbatul cu un singur ochi, că atunci când Dragonul va Renaște, va rupe toate jurămintele și va tăia orice chingi. De-acum nu mai suntem legați. Vrem să-ți jurăm credință.
Își scoase sabia și o așeză în fața lui Rand, cu plăselele îndreptate spre el; ceilalți îl imitară.
— Te-ai luptat cu Cel Întunecat, spuse Masema, cel care-l urâse și care-l privea acum ca pe o minune desprinsă din Lumină. Te-am văzut, Senior Dragon. Te-am văzut. Sunt omul tău, până la moarte.
Ochii săi negri sclipeau de ardoare.
— Trebuie să alegi, Rand, spuse Moiraine. Lumea se va frânge fie din pricina ta sau nu. Tarmon Gai’don va veni, și, chiar și numai din pricina asta, lumea se va sfărâma. Ai de gând să încerci să te mai ascunzi de ceea ce ești și să lași lumea fără apărare, în clipa Ultimei Bătălii? Alege.
Cu toții îl priveau și așteptau. „Moartea e mai ușoară ca o pană, datoria mai apăsătoare ca un munte.” Se hotărî.
50
După
Poveștile despre prevestirile de la Faime fură purtate de corăbii și călăreți, de căruțele neguțătorilor și de oamenii ce umblau pe jos, spuse și răspuse, schimbate, dar rămânând aceleași, până la Arad Doman și Tarabon și chiar mai departe. Iar oamenii spuneau ca sunt de partea Dragonului, apoi era răpuși de alții, care erau răpuși la rândul lor.
Se răspândiră și alte povești, despre o coloană care venea de la apus, străbătând Șesul Almoth. O sută de oameni din Ținuturile de la Hotar, așa se spunea. Nu, o mie. Nu, o mie de eroi ridicați din morminte ca să vină la chemarea Cornului lui Vaiere. Zece mii. Nimiciseră o întreagă legiune de Copii ai Luminii. Alungaseră oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim care se întorseseră înapoi în mare. Ei erau oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim care se întorseseră. Se îndreptau spre munți, spre răsărit.
Un lucru rămânea la fel în fiecare poveste. În fruntea lor era un bărbat al cărui chip apăruse pe cerul de deasupra orașului Faime, iar ei mergeau sub flamura Dragonului Renăscut.
Și oamenii i-au strigat Creatorului, spunându-i: O, Lumină a Cerurilor, Lumină a Lumii, fie ca cel Făgăduit să se nască din munte, așa cum spun profețiile, cum a fost în vremurile trecute și cum va fi din nou în cele ce vor veni. Fie ca Seniorul Zorilor să cânte pământului, pentru ca cele verzi să crească și mieii să zburde prin văi. Fie ca brațul Seniorului Zorilor să ne adăpostească de întuneric, iar marea sabie a dreptății să ne apere. Fie ca Dragonul să plutească din nou pe aripile timpului.