— Cu neputință, câtă vreme mai trăiește Morgase, spuse Moiraine.
Liandrin tresări ușor, de parcă tocmai s-ar fi trezit din somn.
— Și să ne rugam să trăiască până la adânci bătrâneți. Alaiul Domniței-Moștenitoare a fost urmărit până la apele râului Erinin de către Copiii Luminii. Până la podurile din Tar Valon. Mai sunt încă și acum unii care s-au așezat la ieșirea din Caemlyn, așteptând un prilej favorabil, iar dincolo de ziduri sunt și oameni care pleacă urechea.
— Poate că a venit vremea ca Morgase să învețe să fie puțin mai grijulie, oftă Anaiya. Lumea devine cu fiecare zi mai primejdioasă, chiar și pentru o regină. Sau mai ales pentru o regină. Ea a fost încăpățânată de mică. Îmi aduc aminte când a venit în Tar Valon – era doar o copilă. Nu era îndeajuns de înzestrată pentru a ajunge o adevărată Aes Sedai, iar asta o scotea din minți. Câteodată, am impresia că din pricina asta o împinge pe fiică-sa de la spate, indiferent de ce vrea, de fapt, fata.
Moiraine pufni disprețuitoare.
— În sufletul lui Elayne, scânteia arde încă de la naștere. Nu a fost vorba despre vreo alegere. Morgase nu poate risca să-și lase fata să moară din lipsă de instruire, chiar dacă toate Mantiile Albe din Amadicia și-ar fi așezat tabăra dincolo de zidurile din Caemlyn. I-ar fi poruncit lui Gareth Byrne și Gărzilor sale să-și croiască drum până în Tar Valon, iar el s-ar fi supus, chiar dacă ar fi trebuit să meargă de unul singur.
„Și, cu toate astea, adevăratele puteri ale fetei trebuie să rămână ascunse. Oare oamenii din Andor ar fi în stare să o accepte pe Elayne pe Tronul Leului, după Morgase, dacă ar ști adevărul? Nu-i vorba doar de o regină educată în Tar Valon, așa cum cere tradiția, ci de o Aes Sedai în toata puterea cuvântului.”
Istoria de până atunci nu cunoștea decât câteva regine care avuseseră dreptul de a se numi Aes Sedai, și toate cele care îngăduiseră ca aceasta să se afle ajunseseră să regrete. Simți o undă de tristețe. Însă erau prea multe în joc pentru a-și putea permite să dea o mână de ajutor, sau chiar să-și facă griji pentru un singur regat și un singur tron.
— Și altceva, Anaiya?
— Trebuie să afli că în Illian a fost adunat Marele Alai pentru a porni pe urmele Cornului, pentru prima dată de patru sute de ani. Locuitorii de-acolo spun că se apropie Ultima Bătălie, adăugă Anaiya, tremurând ușor – lucru foarte firesc – dar fără să se întrerupă. Iar Cornul lui Vaiere trebuie găsit înainte de înfruntarea finală cu Umbra. Oamenii se adună deja din fiecare ținut, dornici să intre în legendă și să găsească acel Corn. Murandy și Altara, firește, sunt în gardă, crezând că totul nu este decât un pretext pentru ca locuitorii din Illian să-i atace. Probabil că tocmai datorită acestui lucru cei din Murandy l-au prins atât de repede pe falsul Dragon. Oricum, au să apară noi povești pe care barzii și Menestrelii să le adauge ciclului deja existent. Facă Lumina să nu fie și altceva, ci numai povești.
— Poate că nu vor fi poveștile la care se așteaptă lumea, spuse Moiraine.
Liandrin o sfredeli cu privirea, dar ea nu lăsa să i se citească nimic pe față.
— Probabil că nu, spuse calmă Anaiya. Pentru că tocmai poveștile cele mai neașteptate vor fi cele care-și vor găsi locul în ciclul de legende. Cam asta ar fi. În rest, sunt numai zvonuri. Seminția Mării se agită, corăbiile lor zboară din port în port aproape fără odihnă. Surorile aflate în Insule spun că se apropie venirea lui Coramoor, Alesul lor, dar nimeni nu vrea să spună mai multe. Știi că Atha’an Miere nu-și prea dau drumul la gură în fața străinilor, atunci când vine vorba de Coramoor, iar în aceasta privință, chiar și surorile noastre care se trag din rândurile lor se comportă la fel, de parcă n-ar fi Aes Sedai. Și Aielii par să se miște, dar nimeni nu cunoaște pricina. Cu ei, nimeni nu știe ce să creadă. Măcar, slavă Luminii, nu există nici un semn că ar avea de gând să treacă iarăși Osia Lumii. Ce n-aș da să avem măcar o soră din neamul lor. Măcar una. Știm prea puține despre ei, sfârși ea, oftând și clătinând din cap. Moiraine râse.
— Câteodată mi se pare că locul tău e mai degrabă în Ajah Brună, Anaiya.
— Șesul Almoth, spuse Liandrin, părând ea însăși uimită că deschisese gura.
— Ei da, Soră, dar ăsta e chiar un zvon și nimic mai mult, spuse Anaiya. Câteva șoapte pe care le-am auzit pe când plecam din Tar Valon. Chipurile, în Șesul Almoth și chiar la Capul Toman s-ar da niște lupte. Asta-i cam tot ce se știe. Zvonuri despre alte zvonuri. Am plecat înainte să avem răgazul de a afla mai multe.
— Probabil că e vorba de Tarabon și Arad Doman, spuse Moiraine, clătinând din cap. S-au tot certat pe Șesul Almoth de aproape trei sute de ani, dar niciodată până acum nu s-a mai ajuns la luptă deschisă.
Aruncă o privire spre Liandrin; devenind Aes Sedai, cu toatele ar fi trebuit să uite de vechile lor iubiri și de credința față de regatul de baștină și conducătorii lui, dar așa ceva era foarte greu.
— Oare de ce, tocmai acum?…
— Gata cu fleacurile, o întrerupse mânioasă femeia cu cosițe de culoarea mierii. Chiar pe tine, Moiraine, te așteaptă Suprema. Cu tine, chiar că n-o să aibă vreme de fleacuri.
Și, cu asta, o luă cu trei pași înaintea celorlalte și deschise două uși înalte. Pipăindu-și, fără să-și dea seama, punga de piele pe care o purta la cingătoare, Moiraine trecu de ea și pătrunse în încăpere, înclinând ușor din cap, ca și cum cealaltă se afla acolo ca să-i deschidă ei ușa. Nici măcar nu zâmbi, văzând căutătura mânioasă care trecu ca un fulger pe chipul lui Liandrin. „Ce-o fi în mintea sărmanei ăsteia?”
Pe podeaua anticamerei erau așternute mai multe straturi de covoare, țesute în culori vii; încăperea avea un aspect plăcut, datorită scaunelor, banchetelor pline de perne și măsuțelor din lemn, fie sculptat cu modele foarte simple, fie doar lustruit. Deschizăturile înalte și înguste, destinate arcașilor, erau încadrate de perdele de brocart, ca să semene cu niște ferestre adevărate, în cămine nu ardea nici un foc; ziua era călduroasă, iar răcoarea caracteristică pentru Shienar nu avea cum să se lase înainte de venirea nopții.
Înăuntru se aflau o parte dintre femeile care veniseră împreună cu Suprema Înscăunată – nu mai mult de șase. Nici Verin Mathwin, nici Serafelle – amândouă ținând de Ajah Brună – nu ridicară ochii la intrarea lui Moiraine. Serafelle își îndreptase întreaga atenție asupra paginilor unei cărți vechi, cu o învelitoare din piele roasă, pe care o ținea cu multă grijă, în timp ce Verin, o femeie plinuță, care ședea picior peste picior sub una dintre deschizăturile înguste care dădeau afară, își făcea de lucru cu o floare pe care o ținea în lumină și o cerceta, luându-și apoi notițe și desenându-i conturul, cu un scris frumos și ordonat, într-o carte pe care o ținea în echilibru pe genunchi. Pe podea, alături de ea, se afla o călimară destupată, iar în poala avea câteva flori. Surorile din Ajah Brună se ocupau, în general, numai de adunarea cunoștințelor din diverse domenii. Moiraine se întreba uneori dacă își dădeau, de fapt, seama de ceea ce se petrecea în lume, sau chiar de ceea ce se petrecea în imediata lor apropiere.
Celelalte trei femei care se aflau deja în încăpere se întoarseră, dar nu făcură nici un gest pentru a se apropia de Moiraine, ci doar o priviră. Pe una dintre ele, o femeie zveltă care făcea parte din Ajah Galbenă, nici n-o cunoștea; își petrecea prea puțină vreme în Tar Valon pentru a le cunoaște pe toate Aes Sedai, cu toate că, în ultimii ani, ele se împuținaseră. În schimb, pe celelalte două le știa. Carlinya avea pielea la fel de palidă și purtările la fel de reci ca și ciucurii albi ai șalului; era cu totul diferită de Alanna Mosvani, din Ajah Verde – o femeie brunetă și cu o fire aprigă; amândouă, însă, se ridicară și o priviră lung pe Moiraine, fără să spună nimic sau să lase să li se citească ceva pe chip. Alanna își potrivi șalul pe lângă corp, cu mișcări precise, dar Carlinya nici nu se mișcă. Femeia cea zveltă din Ajah Galbenă se îndepărtă, părând întristată.