— Elaida a mai avut un motiv să vina în Tar Valon, Fiică. Mi-a trimis același mesaj cu șase porumbei ca să fie sigură că ajunge la mine – și cine știe câți alți porumbei a mai trimis înspre altele de prin Tar Valon – apoi a sosit chiar ea. A spus în fața Divanului că tu încerci să tragi sfori cu ajutorul unui tânăr care este ta’veren, și încă unul foarte primejdios, despre care ne-a povestit că a trecut prin Caemlyn, iar apoi, când ea a descoperit hanul la care stătuse, a aflat că plecase sau mai bine zis, că tu îl făcuseși dispărut.
— Oamenii de la han ne-au slujit cu credință și cu zel, Maică. Dacă le-a făcut vreun rău…, începu Moiraine, fără să izbutească să-și mai stăpânească asprimea din glas. În spatele ei, Leane se foi. Nimeni nu vorbea pe un asemenea ton cu Suprema Înscăunată, nici măcar un rege așezat pe tronul său.
— Credeam că știi deja, Fiica mea, că Elaida nu face nici un rău nimănui, cu excepția celor pe care-i crede periculoși. Iscoadele Celui Întunecat, sau bieții bărbați cu mințile rătăcite care încearcă să conducă Puterea. Sau cei care amenință lumea din Tar Valon. Dinspre partea ei, toți ceilalți, care nu sunt Aes Sedai, sunt aidoma unor pietre de pe tabla de joc. Din fericire pentru el, hangiul, un anume jupan Gill, dacă-mi aduc bine aminte, pare să aibă o părere foarte bună despre Aes Sedai, așa că a răspuns la toate întrebările ei în chip mulțumitor. Elaida chiar l-a lăudat, deși cel mai mult a vorbit despre tânărul pe care l-ai dus cu tine. Mai periculos decât toți cei de la Artur Aripă-de-Șoim încoace, așa ne-a zis. Știi că, din când în când, are darul Prorocirii, iar cuvintele ei au fost ascultate cu mare atenție de cele din Divan.
Mai mult de dragul lui Leane, Moiraine se strădui să-și îmblânzească tonul cât putea de mult; nu era cine știe ce schimbare, dar măcar făcu tot posibilul.
— Am cu mine trei tineri, Maică, dar nici unul dintre ei nu e rege, și mă îndoiesc profund că îndrăznesc măcar să viseze să unifice lumea sub un singur domnitor. Nimeni n-a mai împărtășit visul lui Artur Aripă-de-Șoim, după Războiul de O Sută de Ani.
— Așa-i, Fiică. Băieți de la țară, așa mi-a spus Seniorul Agelmar. Dar unul dintre ei este ta’veren.
Privirile Supremei se îndreptară din nou către cubul de aur șlefuit.
— S-a propus în Divan ca tu să fii trimisă în sihăstrie, să meditezi. Ideea a venit de la una dintre reprezentantele din Ajah Verde, iar celelalte două făceau semne de încuviințare, în timp ce ea vorbea.
Leane scoase o exclamație înăbușită de scârba sau poate de mânie și neputință. Când vorbea Suprema Înscăunată, ea obișnuia să rămână tăcută, dar de data aceasta Moiraine înțelegea perfect motivul pentru care îndrăznise s-o întrerupă. Ajah Verde fusese aliată cu cea Albastră de o mie de ani; încă din vremea lui Artur Aripă-de-Șoim, avuseseră întotdeauna același păreri.
— Nu vreau să mă apuc de plivit zarzavaturi în cine știe ce sătuc pierdut prin lume, Maică. „Și nici n-am s-o fac, orice-ar spune Marele Divan al Turnului.”
— S-a mai propus și altceva – și tot Verzile au avut ideea: anume ca, pe timpul retragerii tale, să fii dată în grija celor din Ajah Roșie. Reprezentantele Roșii au încercat să pară uimite, dar arătau ca niște cormorani scăpați într-o cămară uitată deschisă, pufni Suprema. Roșiile au pretins că nu prea le vine să ia în grijă pe cineva care nu face parte din Ajaha lor, dar au făgăduit să se supună dorinței Divanului.
Fără să vrea, Moiraine se înfioră.
— Așa ceva, Maică, ar fi… foarte neplăcut.
Ar fi fost mai mult decât neplăcut, ceva mult mai rău; surorile Roșii nu se arătau niciodată binevoitoare. Își luă gândul de la asta, lăsând chestiunea pentru mai târziu.
— Maică, nu pot să pricep de unde aceasta înțelegere, fie ea și prefăcută, dintre Verzi și Roșii. Credințele lor, atitudinea pe care o au față de bărbați, părerile despre scopul însuși al vieții noastre de Aes Sedai, totul le deosebește. Nu pot nici măcar să discute în liniște – totdeauna ajung la ceartă.
— Lucrurile se mai schimbă, Fiică. Sunt a cincea femeie care a fost aleasă Suprema Înscăunată din rândul Albastrelor. Poate că lumea crede că-i prea mult, sau că modul în care Ajah Albastră vede lucrurile nu mai este potrivit pentru o lume plină de falși Dragoni. Multe lucruri se schimbă, după o mie de ani, continuă Suprema, încruntându-se și vorbind parcă pentru sine. Străvechile ziduri slăbesc, iar străvechile stavile cad la pământ.
Scutură din cap, ca pentru a se trezi din visare, iar glasul îi deveni mai puternic.
— A mai fost o propunere, una care încă pute de la distanță, ca peștele uitat o săptămână la soare. De vreme ce Leane face parte din Ajah Albastră, iar eu, la rândul meu, provin tot de-acolo, s-a spus că, dacă iau cu mine două Surori Albastre, în această călătorie, am fi patru dintr-o singură Ajah. Mi s-a spus în față, în Divan, de parcă s-ar fi discutat despre repararea canalelor. Două Surori Albe s-au ridicat împotriva mea, și încă două Verzi. Galbenele au tot șopocăit una cu alta, apoi s-au abținut de la vot. Una singură a lipsit, pentru ca surorile tale Anaiya și Maigan să nu mai fie aici, cu noi. S-a spus chiar, și încă pe față, că eu n-ar trebui să părăsesc Turnul Alb.
Moiraine fu și mai tulburată decât atunci când auzise că Ajah Roșie voia să pună mâna pe ea. Din orice Ajah ar fi provenit, Păstrătoarea Cronicilor vorbea numai în numele Supremei, iar Suprema vorbea pentru toate femeile Aes Sedai și toate cele șapte Ajah. Așa fusese dintotdeauna și nimeni nu sugerase vreodată altceva, nici în cele mai negre zile ale Războaielor Troloce, nici măcar când Artur Aripă-de-Șoim le închisese pe toate femeile Aes Sedai care scăpaseră cu viață în Tar Valon, ca într-un coteț. La urma urmei, Suprema Înscăunată era Suprema Înscăunată. Fiecare Aes Sedai era legată prin jurământ să-i dea ascultare. Nimeni nu putea pune la îndoiala ce făcea ea, sau unde hotăra să meargă. Propunerea pe care tocmai o auzise se împotrivea unor tradiții și legi vechi de trei mii de ani.
— Cine-ar îndrăzni așa ceva, Maică?
Suprema Înscăunată râse cu amărăciune.
— Mai toți, Fiica mea. În Caemlyn sunt revolte. Marele Alai este chemat să se adune fără ca vreuna dintre noi s-o știe, până ce-am auzit proclamația. Falșii Dragorii apar ca ciupercile după ploaie. Neamurile pier, și din ce în ce mai mulți nobili au intrat în Jocul Caselor, mai mulți decât au fost vreodată, de când Artur Aripă-de-Șoim i-a potolit și i-a pus la locul lor. Iar lucrul cel mai rău este că noi știm, cu toatele, că Cel Întunecat se trezește. Arată-mi și mie o Soră care nu crede că Turnul Alb începe să scape situația de sub control, iar dacă nu e din Ajah Brună înseamnă că e moartă și îngropată. S-ar prea putea ca nici una dintre noi să nu mai aibă prea mult răgaz, Fiică. Uneori, mi se pare că simt cum se scurg clipele.
— Așa cum spui, Maică, lucrurile se schimbă. Dar primejdiile din afară Zidurilor Strălucitoare sunt mai mari decât cele dinăuntru.
O lungă vreme, Suprema tăcu, privind-o în ochi pe Moiraine, apoi încuviință din cap, cu mișcări lente.
— Leane, lasă-ne singure. Vreau să vorbesc între patru ochi cu Fiica mea Moiraine.