În căutarea Cornului

Leane șovăi doar o clipă, înainte să răspundă:

— Cum ți-e voia, Maică.

Moiraine își dădu limpede seama că era uimită. Suprema nu prea acorda audiențe fără prezența Păstrătoarei, mai ales când era vorba de o soră pe care avea motive s-o pedepsească.

Ușa se deschise, apoi se închise în urma lui Leane. Nu încăpea nici o îndoială că ea nu avea să sufle o vorbă în anticameră despre ceea ce se petrecuse înăuntru, dar vestea că Moiraine rămăsese singură cu Suprema avea să se răspândească printre femeile Aes Sedai din Fal Dara cu iuțeala vântului, iar apoi aveau să înceapă speculațiile.

De îndată ce ușa se închise, Suprema se ridică, iar Moiraine simți o furnicătură pe piele, vreme de-o clipă, în timp ce cealaltă conducea Puterea. În acel moment, Suprema Înscăunată părea învăluită de un nimb de lumină scânteietoare.

— Nu știu dacă vreuna dintre cele de-aici cunoaște șmecherii ca acelea ale tale din tinerețe, spuse Suprema, atingând ușor, cu un deget, piatra albastră de pe fruntea lui Moiraine, dar multe dintre noi putem recurge la anumite lucruri pe care ni le amintim din vremurile trecute. Oricum ar fi, de-acum nimeni nu mai poate auzi ce vorbim.

Dintr-odată, ea o îmbrățișă pe Moiraine, strângând-o în brațe cu căldură, ca pe o veche prietenă. Moiraine o strânse și ea, la fel de puternic.

— Tu, Moiraine, ești singura împreună cu care îmi mai pot aminti cine eram pe vremuri. Până și Leane e la fel ca toate celelalte – se comportă întotdeauna ca și cum etola și toiagul fac parte din însăși făptura ei, chiar și atunci când rămânem singure, ca și cum nu și-ar mai aminti ce ne mai hlizeam împreună când eram novice. Uneori îmi doresc ca tu și cu mine să fim tot novice, și acum, să mai fim încă îndeajuns de nevinovate pentru a vedea totul ca o poveste de-a Menestrelilor, devenită aievea, pentru a crede că o să ne găsim și bărbați – musai prinți, chipeși, puternici și blânzi…, ți-aduci aminte? – care să poată îndura să trăiască împreună cu o femeie cu puteri de Aes Sedai. Pentru a mai visa la sfârșitul fericit al poveștii Menestrelului, la un trai obișnuit, precum cel al altor femei, numai cu ceva mai multe înzestrări.

— Suntem Aes Sedai, Siuan. Avem o datorie. Chiar dacă tu și cu mine nu ne-am fi născut cu talentul de a conduce Puterea, crezi că ai putea renunța la toate astea pentru o casă și un soț, fie el și prinț? Eu nu cred. Ăsta-i un vis pentru o gospodină dintr-un sat de țară. Nici măcar Verzile nu merg atât de departe.

Suprema se trase cu un pas înapoi.

— Nu, n-aș renunța. De cele mai multe ori, asta cred. Dar au fost și momente în care m-am gândit cu invidie la gospodinele din sate. În clipa asta, de exemplu, aproape că-mi vine s-o spun. Moiraine, ascultă… Dacă află cineva ce plănuim noi, fie și Leane, o să fim amândouă Ferecate. Și pe bună dreptate, aș zice.

5 Umbra din Shienar

Ferecate. Cuvântul păru să se întrupeze, plutind în văzduh înaintea ochilor lor. Despre bărbații care puteau conduce Puterea, și care trebuiau opriți înainte ca nebunia să-i îmboldească să distrugă totul în jurul lor, se spunea că erau domoliți; în schimb, femeile Aes Sedai erau Ferecate – împiedicate să mai dirijeze curgerea Puterii. Ele își păstrau capacitatea de a simți saidar, jumătatea femeiască a Adevăratului Izvor, dar nu mai reușeau să-l atingă. Rămâneau cu amintirea a ceva ce dispăruse pentru totdeauna. Un asemenea lucru se petrecuse de atât de puține ori, încât fiecărei novice i se cerea să învețe pe dinafară numele tuturor femeilor Aes Sedai care fuseseră Ferecate, în timpul scurs de la Frângerea Lumii, precum și crimele de care acestea se făcuseră vinovate. Nimeni nu se putea gândi la așa ceva fără să se înfioare. Femeile Ferecate o duceau la fel de rău ca și bărbații domoliți.

Moiraine fusese conștientă de primejdie chiar de la bun început, și știuse că era de neocolit. Dar asta nu însemna și că i-ar fi făcut vreo plăcere să se gândească la așa ceva. Ochii i se îngustară și numai strălucirea lor îi dădea la iveală mânia și îngrijorarea.

— Leane ar fi gata să te urmeze până pe culmile din Shayol Ghul, Siuan, și să coboare cu tine în Puțul Osândelor. Doar nu crezi că te-ar putea trăda.

— Nu. Dar, mă întreb… oare asta ar fi pentru ea o trădare? dacă demaști un trădător, se poate numi trădare? Nu te-ai gândit niciodată la asta?

— Niciodată. Siuan, noi facem ceea ce trebuie făcut. Știm asta, amândouă, de aproape douăzeci de ani. Roata țese după cum îi este voia, iar tu și cu mine am fost alese pentru a face lucrurile să se împlinească. Pânza însăși ne-a ales. Profețiile pomenesc de noi, iar ele trebuie să se adeverească. Trebuie!

— Profețiile trebuie să se adeverească. Am fost învățate că așa se va-ntâmpla, că așa trebuie să se întâmple, și totuși asta reprezintă o trădare a tuturor celorlalte învățături pe care le-am primit. Ba chiar a însăși esenței ființei noastre de Aes Sedai – ar spune unii.

Frecându-și brațele, Suprema Înscăunată se duse să arunce o privire prin deschizăturile înguste din zid, către gradina aflată dedesubt. Atinse perdelele.

— Aici, în încăperile femeilor, se atârnă draperii la ferestre pentru a face locurile mai plăcute, și se plantează grădini minunate, dar asta nu ascunde faptul că întreaga fortăreață este zidită pentru luptă, moarte și crimă, continuă ea, pe același ton gânditor. De la Frângerea Lumii încoace, s-a întâmplat numai de două ori ca Supremei Înscăunate să i se ia etola și toiagul.

— Prima dată cu Tetsuan, care a trădat Manetheren, fiind invidioasă pe puterile lui Elisande, iar a doua oară cu Bonwhin, care a încercat să-l facă pe Artur Aripă-de-Șoim să danseze ca o marionetă, pentru a stăpâni lumea, și astfel aproape că a distrus Tar Valon.

Suprema cercetă mai departe gradina.

— Ambele au fost Roșii, și ambele au fost înlocuite de o femeie aleasă din rândul Albastrelor. De-asta nu a mai existat nici o Supremă din rândul celor din Ajah Roșie, de la Bonwhin încoace, și tot din pricina asta Roșiile ar profita de orice prilej pentru a da jos pe oricine care a făcut parte dintre Albastre. Două motive care se împletesc. Nu vreau să devin a treia femeie care pierde etola și toiagul, Moiraine. În ceea ce te privește, tu ai fi Ferecată și azvârlită dincolo de Zidurile Strălucitoare.

— Nu cred că Elaida m-ar lăsa să scap atât de ușor, spuse Moiraine, privind fix spatele prietenei sale. „Pe Lumină, ce-o fi cu ea? N-am mai văzut-o niciodată așa. Unde i-o fi tăria și văpaia din suflet?” Dar, Siuan, n-o să se-ajungă la așa ceva.

Cealaltă continuă, de parcă nici n-ar fi auzit-o.

— Soarta mea, însă, ar fi alta. Chiar și după ce-a fost Ferecată, o Supremă care-a fost dată jos nu poate fi lăsată în libertate: ar putea deveni o martiră, iar dușmanii s-ar putea aduna în jurul ei. Tetsuan și Bonwhin au rămas în Turnul Alb, ca slujnice la bucătărie, un exemplu de ceea ce li se poate întâmpla celor mari și tari. Nimeni nu se poate pune în slujba unei femei care trebuie să frece podelele și oalele cât e ziua de lungă. Îi poate plânge de milă, dar nu i se poate alătura.

Cu priviri înflăcărate, Moiraine se aplecă peste masă, sprijinindu-se în pumni:

— Siuan, uită-te la mine! Uită-te în ochii mei! Vrei să spui că ai de gând să renunți, după atâția ani și după tot ce am înfăptuit? Să renunți, să nu-ți mai pese de soarta lumii? Și asta numai de teama că vei fi cândva bătută cu varga pentru că nu ai curățat îndeajuns de bine oalele?

Aceste ultime cuvinte le rosti pe un ton într-atât de disprețuitor încât, spre marea ei ușurare, cealaltă se întoarse s-o privească în ochi. Tăria sufletească pe care se bizuia era încă acolo; deși încordarea amenința s-o copleșească, încă mai licărea. Ochii albaștri și limpezi ardeau de furie, la fel de aprig ca și cei ai lui Moiraine.