— Mi-aduc aminte care dintre noi scheuna mai tare, pe când eram novice și ne alegeam cu câte-o bătaie cu varga. Viața ta din Cairhien, Moiraine, a fost ușoară. Nu ca a mea, care am trudit pe o barcă de pescari, începu Siuan, lovind, dintr-odată, cu palma în masă, cu un zgomot puternic. Nu, n-am de gând să renunț, dar nici n-am de gând să stau degeaba și să văd cum totul îmi scapă printre degete, fără să pot face nimic! Cele mai multe dintre necazurile pe care mi le face Consiliul sunt din pricina ta. Până și Verzile se întreabă de ce nu te-am chemat până acum înapoi în Turn, ca să-ți bag puțin mințile în cap. Jumătate dintre surorile care-au venit cu mine sunt de părere că ar trebui sa te dau pe mâna Roșiilor, iar dacă se ajunge la asta, chiar că ai să-ți dorești să fii din nou novice, și să nu ți se poată întâmpla ceva mai rău decât o bătăiță cu varga. Of, pe Lumină! dacă vreuna dintre ele își amintește cât de prietene eram în vremea uceniciei noastre, o să ajung și eu tot acolo, alături de tine. Moiraine, aveam un plan! Un plan! Să-l găsim pe băiat și să-l aducem în Tar Valon, unde-l puteam ascunde, având grijă de el și călăuzindu-l. De când ai plecat din Turn, am primit numai două mesaje de la tine! Două! Mă simt de parc-aș încerca să traversez Degetele Dragonului cu barca, noaptea. Mai întâi mi-ai scris că te pregăteai să pătrunzi în Ținutul celor Două Râuri și să mergi în satul ala, cum îi zice, Emond’s Field. Nu mai e mult, m-am gândit eu. L-a găsit, și în curând o să-l aibă în puterea ei. Apoi mi-ai trimis vorbă din Caemlyn cum că te îndrepți spre Shienar, spre Fal Dara, și nu spre Tar Valon. Fal Dara, unde Mana Pustiitoare este atât de aproape, unde trolocii și Myrddraalii dau năvală aproape în fiecare zi. Am plănuit și am cercetat vreme de aproape douăzeci de ani, iar acum… mai că nu-i arunci în fața Celui Întunecat toate planurile noastre. Ai înnebunit?
Văzând că reușise s-o trezească pe cealaltă la viață, Moiraine își reluă aparența de calm. Vorbi liniștită, dar și foarte sigură pe ea:
— Pânzei nu-i pasă de intențiile oamenilor, Siuan. Cu toate planurile pe care le-am făurit, am uitat cu cine aveam de-a face. Ta’veren. Elaida greșește, să știi. Artur Paendrag Tanreall nu a fost nici pe departe un ta’veren atât de puternic. Roata va țese Pânza în jurul acestui tânăr numai după cum îi este voia, orice intenții am avea noi.
Expresia de mânie de pe fața Supremei dispăru, fiind înlocuită de una de stupoare.
— Și ce vrei să spui? Că am putea să renunțam cu totul? Vrei să-mi propui acum să ne dăm la o parte și să lăsăm lumea să ardă?
— Nu Siuan. În nici un caz nu ne putem da la o parte. „Și totuși, Siuan, lumea va arde. Orice-am face noi, până la urmă se va întâmpla. Însă tu niciodată n-ai înțeles asta.” Numai că, de-acum înainte, să nu mai uităm că planurile noastre sunt fragile. Suntem chiar mai puțin stăpâne pe situație decât am crezut. Poate că putem trage câteva sfori, dar nu mai mult de-atât. Vânturile sorții au început să bată, Siuan, iar noi trebuie să ne lăsăm în voia lor.
Suprema se înfioră, de parcă simțea pe ceafă adierile de gheață de care pomenise Moiraine. Palmele ei se îndreptară către cubul de aur masiv; degetele îndesate și pricepute găsiră fără greș anumite puncte din complicatul model. Capacul, iscusit făurit, se dădu pe spate, scoțând la iveală un corn de vânătoare răsucit, auriu, cuibărit într-un lăcaș pe potriva lui. Femeia ridică instrumentul și pipai cu degetele inscripția argintie, continuă, în Limba Veche, care înconjura gura rotundă a cornului.
— „Mormântul nu-mi stinge chemarea”, traduse ea, cu un glas atât de slab de parcă vorbea numai pentru sine. Cornul lui Vaiere, făurit pentru a-i ridica din mormânt pe toți eroii morți. Iar profețiile spun că el trebuie găsit la vreme, pentru Ultima Bătălie.
Cu o mișcare bruscă, puse Cornul la loc în cufăr și închise capacul de parcă nu mai putea îndura să-l privească.
— Agelmar mi l-a adus imediat după terminarea ceremoniei de primire. Mi-a spus că, știindu-l acolo, îi era frică să mai intre în propriul său tezaur – ispita era prea mare. Se simțea tentat să sune el însuși din Corn, și să conducă oastea care i-ar fi răspuns către miazănoapte, străbătând ținuturile pustiite de Mană, pentru a șterge Shayol Ghul de pe fața pământului și a provoca sfârșitul Celui Întunecat. Ardea în extazul gloriei, și tocmai asta, din câte mi-a spus, l-a făcut să-și dea seama că nu el era cel menit, că nu avea cum să fie. Era nerăbdător să scape de Corn, și totuși încă îl mai dorea.
Moiraine încuviință. Agelmar cunoștea Profeția Cornului, la fel ca mulți dintre cei care luptau împotriva Celui Întunecat:
— „Fie ca acela care mă face să răsun să nu se gândească la glorie, ci numai la mântuire.”
— Mântuire, râse amar Suprema Înscăunată. După privirea lui Agelmar, se vedea că nu era nici măcar el sigur dacă aducea mântuirea sau nu cumva se ferea de a-și ști propriul suflet osândit. Un lucru era, însă, sigur: că trebuia să scape de Corn, cât mai repede, înainte să-l distrugă. A încercat să păstreze taina, dar mi-a spus că prin fortăreață au și început să circule zvonuri. Eu, una, nu mă simt ispitită, și totuși parcă mi se face pielea de găină. Mi-e teamă că Seniorul va trebui să-l ducă înapoi în tezaur, până când plecam. N-aș putea să dorm cu așa ceva lângă mine, nici măcar în încăperea de-alături, continuă ea, apăsându-și cu degetele fruntea încrețită de gânduri și oftând. Cornul nu trebuia să apară decât cu foarte puțină vreme înainte de Ultima Bătălie. Să fie cu putință așa ceva? Am crezut, am sperat, că vom avea mai mult timp.
— Ciclul Karaethon.
— Da, Moiraine. Nu-i nevoie să-mi aduci aminte. Am trăit la fel de multă vreme ca și tine cu Profețiile Dragonului, răspunse Suprema, clătinând din cap. De la Frângere încoace, nu a existat niciodată mai mult de un fals Dragon într-o generație, iar acum avem trei, care bântuie prin lume; în ultimii doi ani au mai fost alți trei. Pânza are nevoie de Dragon, pentru că totul se țese către Ultima Bătălie. Câteodată sunt cuprinsă de îndoieli, Moiraine.
Căzu pe gânduri, de parcă se tot frământa în sinea ei, și continuă pe același ton:
— Și dacă, până la urma, Logain era cel adevărat? Putea conduce Puterea, înainte ca Roșiile să-l aducă în Turnul Alb, și să-l domolim. La fel și Mazrim Taim, cel din Saldaea. Dacă-i el? Câteva Surori au ajuns deja acolo; poate că l-au și prins. Și dacă noi am greșit, cumva, chiar de la început? Ce-o să se întâmple dacă Dragonul Renăscut este domolit, iar Ultima Bătălie nici nu a început încă? Până și profețiile pot greși, dacă omul despre care vorbesc este ucis sau domolit. Iar atunci ar trebui ca noi să-l înfruntăm pe Cel Întunecat fără nici un mijloc de apărare.
— Siuan, nici unul dintre cei doi nu are importanță. Pânza nu cere, pur și simplu, să existe un Dragon oarecare, ci îl vrea pe cel adevărat. Până ce el se va dezvălui, Pânza va continua să aducă la lumină falși Dragoni – apoi, însă, totul va înceta. Dacă Logain ar fi fost cel adevărat, nu ar mai fi existat alții după el.
— „…Pentru că venirea lui va fi precum revărsatul zorilor, iar el, odată sosit, va frânge iarăși lumea și o va făuri la loc.” Deci, avem de ales: fie luptam fără nici un mijloc de apărare, fie ne bizuim pe cel care ne va asupri pe toate. Lumina să ne-ajute…, spuse Suprema, înfiorându-se din tot trupul, ca pentru a face uitate vorbele pe care tocmai le rostise, cu chipul încordat, de parcă se pregătea să primească o lovitură. Moiraine, fața de mine nu te poți ascunde, așa cum faci de obicei cu alții. Mai ai ceva să-mi spui, și simt că nu e de bine.