Drept răspuns, Moiraine își desprinse punga de piele de la cingătoare și răsturnă tot conținutul pe masă. Părea să nu fie mare lucru – doar o grămăjoară de cioburi de ceramică, pictate viu, în alb și negru. Curioasă, Suprema Înscăunată pipai unul dintre ele și rămase cu răsuflarea tăiată.
— Cuendillar…
— Inimă-de-piatră, încuviință Moiraine.
Odată cu Frângerea Lumii, oamenii pierduseră tainicul meșteșug al unor asemenea obiecte, dar cele deja făurite din cuendillar scăpaseră nevătămate din marea răsturnare. Până și cele cufundate în măruntaiele pământului, sau în adâncul mării, rămăseseră neatinse – chiar fără să le vadă, cele doua femei știau că nu putea fi altminteri. Nici o putere din cele cunoscute nu putea sfărâma un obiect din cuendillar, odată desăvârșit. Lovit cu ajutorul Unicei Puteri, acesta devenea încă și mai tare. Cu toate astea, sub ochii lor se găsea ceva care, într-un chip sau altul, fusese sfărâmat.
În mare grabă, Suprema Înscăunată puse bucățile la locul lor, una lângă alta, alcătuind un disc, cam cât palma unui bărbat, pe jumătate negru ca smoala, pe jumătate alb strălucitor, ca neaua. Cele două culori se uneau printr-o linie curbă, pe care scurgerea timpului nu o afectase. Era străvechiul simbol Aes Sedai, de dinainte ca lumea să se frângă, din vremea în care bărbații și femeile conduceau împreună Puterea. Acum, însă, fiecare jumătate purta alt nume: una era Flacăra din Tar Valon, iar cealaltă era scrijelită pe uși, pentru a-i însemna pe cei din casă cu pecetea stricăciunii – Colțul Dragonului. În Turnul Alb existau însemnări despre toate obiectele făurite din inimă-de-piatră, oricât de vechi; șapte dintre ele erau cunoscute de fiecare. Siuan Sanche rămase cu privirea ațintită asupra bucăților, de parcă s-ar fi trezit în toiul nopții cu un șarpe veninos pe pernă.
— Una din pecețile temniței Celui Întunecat, spuse ea, în cele din urmă, aproape fără voie.
Căci tocmai aceasta ar fi trebuit să fie misiunea Supremei Înscăunate: să vegheze asupra celor șapte peceți. Dar exista o taină, pe care oamenii de rând, chiar dacă se gândeau vreodată, nu avuseseră cum s-o afle: din vremea Războaielor Troloce, nici o Supremă nu mai știuse unde se aflau pecețile.
— Știm că Cel Întunecat se trezește, Siuan. Știm că temnița lui nu poate rămâne pentru vecie ferecată. Meșteșugul omului nu poate să fie asemenea celor făurite de Creator. Știm că el a izbutit să atingă iarăși lumea, chiar dacă, slavă Luminii, nu a lăsat urme adânci. Iscoadele Întunericului se înmulțesc. Păcatele de-acum, de zi cu zi, sunt cu mult mai grele decât ceea ce, cu zece ani în urmă, înfieram drept ticăloșie.
— Dacă, deja, pecețile se sfărâmă… s-ar putea să nu mai avem nici un răgaz.
— Mai e puțin. Dar, cine știe, poate că puținul acela o să ne fie îndeajuns. N-avem de ales: va trebui să facem să fie așa.
Suprema atinse pecetea sfărâmată și spuse, cu un glas sugrumat, de parcă se silea din toate puterile să vorbească:
— Știi ceva? L-am văzut și eu pe băiat, în curte, în timpul ceremoniei de primire. Am și eu un har – îi recunosc pe ta’veren. În zilele noastre e un lucru foarte rar întâlnit. Ta’veren sunt mai mulți – cele care-i recunosc, însă, foarte puține la număr. Și nici nu mi-e cine știe ce de ajutor. E înalt, tânăr, destul de chipeș, dar nu foarte deosebit de oamenii de rând, rosti ea, apoi se opri o clipă pentru a-și trage răsuflarea. Însă, Moiraine, în ochii mei el dogorea ca soarele. În viața mea nu mi-a fost de prea multe ori frică, dar la vederea lui m-am înfiorat până în vârful unghiilor, îmi venea să mă trântesc la pământ, să urlu. De-abia mai puteam vorbi. Am rostit numai câteva vorbe, iar Agelmar a crezut că eram supărată din pricina lui. Tânărul ăsta… el e cel pe care-l căutăm de douăzeci de ani.
Simțind în glasul Supremei o umbră de îndoială, Moiraine îi răspunse:
— Da, este.
— Ești sigură? Spune-mi, poate?… Poate să conducă Puterea?
Întrebarea o costa foarte mult, iar Moiraine se simți, la rândul său, încordată; avea un nod în stomac, și inima strânsă într-un fior de gheață. Cu toate acestea, izbuti să-și păstreze calmul.
— Da, poate.
Nici o Aes Sedai nu se putea gândi la bărbații care conduceau Puterea fără o strângere de inimă. De unii ca aceștia se temea toată lumea. „Iar eu sunt pe cale să-i dau drumul printre ceilalți.”
— Rand al’Thor este Dragonul Renăscut. Cândva, toata lumea îl va vedea.
Suprema se cutremură.
— Rand al’Thor. Nu pare un nume sortit să inspire groază și să pârjolească lumea, începu ea, apoi se înfioră din nou și-și frecă brațele cu mișcări scurte; în ochi, însă, i se aprinsese o scânteie aprigă. Dacă el este cel pe care-l așteptam, atunci s-ar prea putea să mai avem încă vreme. Dar oare este în siguranță aici? Am două Roșii cu mine, și nu mai pot fi sigură nici măcar de părerile Verzilor și Galbenelor. Arde-m-ar, nu mai pot fi sigură de nici una dintre ele, când vine vorba despre așa ceva. Până și Verin sau Serafelle s-ar năpusti asupra lui, ca asupra unei năpârci strecurate în încăperile pruncilor.
— Deocamdată, este în siguranță.
Suprema tăcu, așteptând ca Moiraine să continue. Liniștea se prelungi, până ce deveni limpede că nu avea să mai vină nici un răspuns. În cele din urmă, Suprema spuse:
— Ziceai că vechile noastre planuri nu ne mai sunt de folos. Acum ce propui?
— L-am făcut pe Rand să creadă că nu-mi mai pasă de soarta lui, că dinspre partea mea, poate pleca unde vede cu ochii, spuse Moiraine, ridicând brațele atunci când o văzu pe Supremă dând să-i răspundă. Siuan, nu aveam de ales. Rand al’Thor a fost crescut în Ținutul celor Două Râuri, acolo unde neînduplecatul sânge al celor din Manetheren curge prin venele tuturor; iar, pe lângă al celorlalți, al lui este ca stânca față de lutul moale. Dacă ne purtăm cu asprime față de el, o s-o ia la goana, oriunde, numai acolo unde dorim noi – nu.
— Atunci o să-l tratam ca pe un prunc de-abia născut. Dacă tu crezi că-i nevoie, o să-l înfășăm și o să-i alintam degețelele de la picioare. Și cu asta, ce obținem?
— Prietenii lui, Matrim Cauthon și Perrin Aybara, sunt gata să vadă lumea, înainte de a se pierde la loc în Ținutul celor Două Râuri. Cu toate că s-ar putea să nu mai aibă cum; și ei sunt ta’veren, chiar dacă influența lor e mai restrânsă. Am să-i determin să ducă în Illian Cornul lui Vaiere, răspunse Moiraine, apoi șovăi, încruntându-se. Cu Mat… e o problemă. Poartă cu el un pumnal luat din Shadar Logoth.
— Din Shadar Logoth! Pe Lumină, ce ți-a trebuit să-i lași să se apropie de locul ăla? Fiecare piatră din oraș e pângărită. Orice-ai lua cu tine, fie și o fărâmă de stânca, este o mare primejdie. Lumina să ne-ajute, dacă Mordeth l-a atins pe băiatul ăsta…, continuă Suprema, cu glasul gâtuit, …dacă s-a întâmplat așa ceva, lumea-i deja osândită.
— Dar nu s-a-ntâmplat, Siuan. Știi bine că noi facem ceea ce facem pentru că n-avem de ales, și tot așa a fost și-atunci. Am avut grijă ca Mat să nu-i îmbolnăvească și pe alții, însă a trecut prea multă vreme până să aflu ce se petrecea. N-am putut reteza firele care-l leagă de pumnal. Credeam că, pentru a-l vindeca de tot, trebuia să-l duc în Tar Valon, dar acum se poate face totul aici. Sunt îndeajuns de multe surori de față. Nu trebuie decât să găsești câteva în care să ai încredere că să nu le vadă Iscoadele Celui Întunecat acolo unde nu-i cazul. Pe lângă tine și mine, folosindu-ne și de angreal, ar mai fi nevoie de încă două.