— Una poate fi Leane, și cred că mai pot găsi încă una, spuse Suprema Înscăunată, apoi rânji ironic. Că veni vorba, Moiraine, Consiliul vrea angrealul înapoi. Nu ne-au mai rămas foarte multe, iar tu, de-acum, ești considerată… primejdioasă.
Moiraine își strâmbă colțurile buzelor, dar în priviri nu i se citi nici o umbră de zâmbet.
— Și încă nu s-a terminat. Părerea lor despre mine se va înrăutăți. Mat o să ardă de nerăbdare să intre în legendă, jucând un rol atât de însemnat în povestea Cornului, iar Perrin n-ar trebui să fie prea greu de convins. Ba chiar are nevoie de ceva care să-i abată gândurile de la propriile sale necazuri. Cât despre Rand, el știe ce i s-a-ntâmplat – măcar în parte; măcar puțin – și, firește, gândul îl înspăimântă. Vrea să plece undeva, de unul singur, unde să nu poată face rău nimănui. Spune sus și tare că nu va mai folosi niciodată Puterea, dar se teme că nu va reuși să facă asta.
— Și are dreptate. E mai ușor să renunți la apa care-ți alină setea.
— Chiar așa. Mai mult, vrea să scape de Aes Sedai, grai Moiraine, zâmbind slab, fără nici o bucurie. Dacă i se oferă prilejul de a pleca, fără Aes Sedai, și de a mai rămâne ceva timp alături de prietenii săi, probabil că se va arata la fel de nerăbdător ca Mat.
— Fără Aes Sedai? Cum așa? E limpede că tu trebuie să rămâi cu el. Moiraine, nu-l putem pierde tocmai acum.
— Nu pot să plec cu el. „E cale lungă din Fal Dara în Illian, dar, pe de altă parte, el a străbătut deja un drum la fel de lung.” O vreme, trebuie să-i dăm drumul din laț. N-avem de ales. Toate veșmintele lor vechi le-am ars. Deja au fost prea multe prilejuri în care vreo bucată din ele să cadă în mâinile dușmanilor. Și pe ei am să-i curăț din cap până-n picioare, înainte să plece; nici n-au să-și dea seama ce le-am făcut. Așa, nimeni nu se va putea ține după ei. Mai rămâne o singură primejdie, dar aceea se află aici, în fortăreață, bine ferecată.
Suprema, care tocmai dădea să-și încline capul în semn de aprobare, o privi întrebător, însă Moiraine continuă:
— Am să le fac drumul cât mai sigur cu putință, Siuan. Și mai târziu, în Illian, când Rand va avea nevoie de mine, voi fi acolo. Voi avea grija ca el să fie cel care aduce Cornul în fața celor nouă Sfetnici și a Adunării. Am să mă ocup de toate cele în Illian și, ține minte, oamenii de-acolo l-ar urma și pe Dragon, și pe Ba’alzamon însuși, dacă le-ar ieși în față purtând Cornul lui Vaiere. La fel ar face și cei mai mulți dintre cei adunați să pornească în marea căutare. Adevăratul Dragon Renăscut nu va mai avea nevoie să-și adune alaiul, înainte ca alte neamuri să pornească împotriva lui. Va avea, de la bun început, un popor credincios și o oștire care să-l sprijine.
Suprema se lăsă din nou în jilț, dar se aplecă imediat înainte. Părea sfâșiată între oboseală și nădejde.
— Și crezi că va ajunge să se dea pe față? Dacă-i e teamă… și, Moiraine, eu nu zic că n-are de ce să-i fie, pe Lumină …numai că bărbații care se dau drept Dragon chiar își doresc puterea. Și dacă el nu-i așa…
— Pot să-l fac să fie proclamat, cu sau fără voia lui. Și chiar dacă, cine știe cum, nu izbutesc eu însămi, Pânza va face-n așa fel încât el să fie recunoscut, într-un fel sau altul. Nu uita, Siuan, că avem de-a face cu un ta’veren. Nu-și poate stăpâni soarta, așa cum nici fitilul nu stăpânește flacăra.
Suprema oftă.
— E primejdios, Moiraine. Primejdios. Dar, îmi aduc aminte ce-mi tot spunea taică-meu: „Fato, dacă nu riști, n-o să faci nici un bănuț la viața ta.” Șezi, trebuie să ne sfătuim; o să ne ia ceva timp. Trimit după brânză și vin.
— Nu, am stat și-așa prea multă vreme închise împreună aici, se opuse Moiraine clătinând din cap. Dacă a încercat cineva să tragă cu urechea, și a dat de Stavila ta, probabil că a început deja să se frământe. Nu merită să riscăm. Putem aranja încă o întâlnire pentru mâine. „Și pe lângă asta, prietenă scumpă, nu-ți pot spune chiar totul, și nu pot risca să-ți dau de înțeles că-ți ascund ceva.”
— Da, cred că ai dreptate. Atunci rămâne pe mâine – dar dimineață, devreme. Am multe de aflat de la tine.
— Dimineață, încuviință Moiraine, în timp ce Suprema se ridica, spre a o mai îmbrățișa o dată. De dimineață am să-ți spun tot ce trebuie să știi.
Apoi ieși în anticameră, iar Leane îi aruncă o privire cercetătoare și se repezi în încăperea Supremei. Moiraine încercă să-și ia o înfățișare posomorâtă și vinovată, ca și cum tocmai avusese parte de una din dojenile pentru care Suprema era renumită și temută (cele mai multe dintre surori, oricât ar fi fost de tari, plecau cu ochii mari și cu genunchii moi după un asemenea episod), însă asta nu-i prea stătea în fire. Părea mai degrabă furioasă, ceea ce, la urma urmei, era la fel de bine. Nu le prea băgă în seamă pe celelalte femei din încăpere; i se păru că unele plecaseră, iar altele se întorseseră, în timpul scurs de la sosirea ei, dar nu le aruncă decât o privire scurtă. Se făcuse târziu, și mai avea multe de făcut până a doua zi dimineață. Mai avea multă treabă, până să-i vorbească din nou Supremei Înscăunate pe tronul de Amyrlin.
Iuțind pasul, pătrunse mai adânc în fortăreață.
Dacă ar fi avut cine să-l privească, așa, sub razele lunii aflate în creștere, șirul de călăreți care străbătea Tarabonul, la vreme de noapte, în clinchet de căpestre, ar fi fost o priveliște impresionanta. Erau, cu totul, doua mii de Copii ai Luminii, călare pe cai mândri, cu tunici și mantii albe, cu armuri sclipitoare, urmați de alaiul de căruțe cu provizii, de potcovari și de grăjdarii care conduceau de căpestre caii de schimb. Erau și sate, pierdute prin acel ținut slab împădurit, dar ei se ținuseră departe de drumurile bătute și chiar și de potecile folosite de fermieri. Plecaseră să se-ntâlnească cu… cineva… într-un cătun pierdut pe lângă hotarul de miazănoapte al ținutului, la marginea Șesului Almoth.
Călărind în fruntea oamenilor săi, Geofram Bomhald se întreba ce-o fi însemnat asta. Își amintea foarte bine discuția cu Pedron Niall, Seniorul Căpitan Comandant al Copiilor Luminii, din Amador, dar nu izbutise să afle prea multe din ceea ce se rostise.
— Suntem singuri, Geofram, spusese bărbatul încărunțit, cu glasul lui slab și răgușit din pricina vârstei. Mi-aduc aminte de clipa în care-ai depus jurământul în fața mea, acum vreo… cât să fie… vreo treizeci și șase de ani.
— Senior Căpitan Comandant, răspunsese Bomhald, îndreptându-și umerii, mi-e îngăduit să întreb de ce am fost rechemat din Caemlyn, cu atâta grabă? Nu mai trebuia mult pentru ca Morgase să cadă. Un imbold, atât. Exista Case în Andor care privesc la fel ca noi legăturile dintre tron și Tar Valon, și unele dintre ele erau gata să pretindă domnia. L-am lăsat în locul meu pe Eamon Valda, numai că el părea hotărât să plece pe urmele Domniței-Moștenitoare până în Tar Valon. Nu m-ar mira să aflu că s-a gândit s-o răpească pe copila sau chiar să atace orașul.
Mai mult, cu puțină vreme înainte ca Bomhald să fie rechemat, fiul său, Dain, i se alăturase. Dain era plin de zel. Câteodată, prea plin de zel, îndeajuns de pătimaș pentru a se lăsa fermecat de planurile lui Valda.
— Valda pășește pe calea Luminii, Geofram. Tu, însă, ești cel mai bun comandant de soldați dintre Copii. Ai să strângi o legiune, cei mai destoinici oameni pe care-i găsești, și ai să-i duci în Tarabon, ferindu-te de orice ochi și de orice gură care poate să se deschidă și să spună ce-a văzut. Dacă ochii zăresc ceva, gura trebuie făcută să tacă.