Bomhald șovăise. Cincizeci sau chiar o sută de Copii puteau străbate orice hotar fără să provoace uimire sau fără ca vreunul să înceapă să pună întrebări, dar o legiune…
— S-a pornit vreun război, Seniore Căpitan Comandant? Pe străzi se tot vorbește. În general, sunt doar zvonuri de tot felul despre întoarcerea armatelor lui Artur Aripă-de-Șoim.
Bătrânul nu-i răspunsese.
— Regele…
— Regele nu dă porunci Copiilor Luminii, Senior Căpitan Bomhald, venise răspunsul și, pentru prima oară, în glasul Comandantului se simțise asprimea. Eu însă da. Regele să facă bine să rămână în palatul sau și să se îndeletnicească cu ce știe el mai bine. Sa trândăvească. Vei porni spre un sătuc numit Alcruna, unde te vei întâlni cu cineva care-ți va da ultimele porunci. Ai grijă ca legiunea să fie adunată în cel mult trei zile. Hai, Geofram, la treabă. Ai multe de făcut.
Bomhald se încruntase.
— Iertare, Seniore Căpitan Comandant, dar cu cine mă voi întâlni acolo? De ce să riscam izbucnirea unui război între noi și Tarabon?
— O să ți se spună ceea ce trebuie să știi după ce ajungi în Alcruna, îi răspunsese Niall, părând, dintr-odată, și mai bătrân decât era, aranjându-și distrat tunica albă, cu uriașul soare brodat pe piept, însemnul auriu al Copiilor. N-ai de unde să știi, Geofram, ce puteri sunt implicate în acest joc. Nici măcar nu poți să știi așa ceva. Grăbește-te să-ți alegi oamenii. Du-te, nu mai pune nici o întrebare, și fie ca Lumina să te vegheze în drumul tău.
Călărind prin noapte, Bomhald se îndreptă în șa, dezmorțindu-și spatele. „Îmbătrânesc”, se gândi el. Petrecuse deja o zi și-o noapte pe spinarea calului, cu doar două opriri pentru adăpat, și ajunsese să simtă povara fiecărui fir de păr cărunt. Cu doar câțiva ani înainte, o asemenea trudă nici măcar n-ar fi contat. „Măcar nu am ucis nici un nevinovat.” Era necruțător cu Iscoadele Celui Întunecat, ca orice bărbat care se legase cu jurământ să slujească Lumina – Iscoadele trebuiau nimicite înainte să apuce să tragă după ele întreaga lume, cufundând-o în Umbră – dar el, unul, trebuia mai întâi de toate să se convingă că oamenii peste care dădea erau într-adevăr Iscoade. Îi venise destul de greu să strecoare legiunea, fără să fie observată, prin Tarabon, cu atâția oameni primprejur, chiar și în afară orașelor, dar până la urma izbutise. Nu fusese nevoie să ucidă pe nimeni.
Cercetașii pe care-i trimisese se întoarseră, iar în urma lor apărură și alți bărbați în mantii albe, unii dintre ei cu torțe, care-i orbiră pe toți cei din fruntea șirului. Blestemând cu glas scăzut, Bomhald porunci ca toata lumea să se oprească, în timp ce-i cercetă cu privirea pe oamenii veniți să-l întâmpine.
Pe mantiile lor era brodat însemnul soarelui auriu, la fel ca și pe a lui sau pe a oricărui Copil al Luminii, iar cel care-l conducea își purta și însemnele rangului, același cu al lui Bomhald. Dar în spatele soarelui se zarea cârja păstorească, roșie. Inchizitori. Cu fiarele lor încinse în foc, cu clești și picături de apă, aceștia storceau mărturisirile și pocăințele Iscoadelor Celui Întunecat; și totuși, unii spuneau că Inchizitorii îți hotărau vina încă de la bun început. Și Geofram Bomhald credea asta.
„M-au trimis aici ca să mă întâlnesc cu niște Inchizitori?”
— Te așteptam, Senior Căpitan Bomhald, spuse conducătorul nou-veniților, cu un glas aspru.
Era un bărbat înalt, cu nasul coroiat și cu acea sclipire aprigă și neînduplecată în ochi, semnul tuturor Inchizitorilor.
— Ai ajuns cam greu. Eu sunt Einor Saren, aghiotantul lui Jaichim Canidul, care comandă Mâna Luminii aici, în Tarabon.
Mâna Luminii – mâna care scotea adevărul la iveală. Acesta era numele pe care-l preferau. Nu le plăcea să li se spună Inchizitori.
— Dincolo de sat este un pod. Poruncește-le oamenilor dumitale să treacă dincolo. Noi o să vorbim la han. E surprinzător de bine îngrijit.
— Seniorul Căpitan Comandant însuși mi-a poruncit să nu mă las văzut de nimeni.
— Satul a fost… curățat. Hai, pornește-ți oamenii. De-acum, eu dau poruncile. Dacă ai îndoieli, îți pot arăta ordinele însemnate cu pecetea Seniorului Căpitan Comandant, pe care le port cu mine.
Bomhald își înăbuși mârâitul de protest care dădea să-i scape din piept. Curățat. Se întrebă în treacăt dacă leșurile fuseseră îngrămădite undeva în afară satului sau aruncate în râu. Așa ceva ar fi fost un lucru firesc pentru Inchizitorii îndeajuns de nemiloși pentru a măcelări un întreg sat, de dragul tainelor, și îndeajuns de proști pentru a zvârli leșurile în apa râului, care să le poarte în jos și să-i dea de gol din Alcruna până în Tanchico.
— O singură îndoială am, Inchizitorule. Nu știu de ce mă aflu în Tarabon, urmat de doua mii de oameni.
Fața lui Saren se încordă, dar glasul său rămase aspru și poruncitor.
— E ușor de înțeles, Senior Căpitan. De-a lungul și de-a latul Șesului Almoth se află sate care nu se supun decât Starostelui și membrilor Sfatului. De mult trebuia să se facă Lumină și pe acolo. Prin asemenea locuri, probabil că se ascund multe Iscoade ale Celui Întunecat.
Calul lui Bomhald bătu din copită.
— Cu alte cuvinte, Saren, am adus o întreagă legiune, am străbătut o mare parte din Tarabon pe-ascuns numai pentru a scoate din vizuină câteva Iscoade, ascunse prin cine știe ce cătune prăpădite?
— Te afli aici pentru a face ce ți se spune, Bomhald. Pentru a trudi în slujba Luminii! Nu cumva te îndepărtezi de calea cea bună? întrebă Saren, schimonosindu-și buzele într-o umbră de zâmbet. Dacă vrei lupte, s-ar putea să ai parte de ele. La Capul Toman, străinii și-au adunat mulți soldați, mult prea mulți pentru ca Tarabon și Arad Doman să le poată ține piept, chiar dacă ar izbuti să-și lase deoparte pricinile lor mărunte de sfadă și să-și unească forțele. Dacă străinii scapă, ai să ai parte de luptă, câtă poți duce. Oamenii din Tarabon spun că străinii sunt niște fiare, spurcăciuni ale Celui Întunecat. Se aude chiar că ar fi și Aes Sedai de partea lor. Dacă sunt într-adevăr Iscoade, trebuie stârpiți și ei. Toate la timpul lor.
Vreme de o clipă, lui Bomhald i se opri inima în piept.
— Deci e adevărat ce se spunea. Oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim s-au întors!
— Niște străini, spuse sec Saren, de parcă-i părea rău că adusese vorba. Doar atât. Probabil că sunt Iscoade. Nu e important de unde-au venit. Atât știm și numai atât ai și dumneata nevoie să știi. Deocamdată, nu te privesc. Pierdem vremea. Hai, trimite-ți oamenii dincolo de râu, Bomhald, apoi vino în sat să-ți primești poruncile.
Cu asta, își întoarse calul și o porni în galop, înapoi de unde venise, urmat de purtătorii de torțe. Bomhald închise ochii, încercând să se obișnuiască iarăși cu întunericul. „Se folosesc de noi, ca de niște pietre așezate pe tabla de joc.”
— Byar! strigă el, apoi deschise ochii când aghiotantul său se apropie, ținându-se bățos în șa, în fața Seniorului Căpitan; era un bărbat tras la față, în ochii căruia părea să sclipească scânteia Inchizitorilor, dar, una peste alta, un soldat bun. Undeva, în fața noastră, este un pod. Du oamenii dincolo de râu și pune-i să-și facă tabăra. O să vin și eu, cât de repede pot.
Apoi smuci frâiele și o apucă după Inchizitor. „Pietre pe tabla de joc… Dar cine ne mișcă? Și de ce?”
Umbrele după-amiezii se preschimbau în seară, pe când Liandrin străbătea încăperile femeilor. Afară, bezna se adâncea, luptându-se cu lumina răspândită de lămpile agățate pe coridoare. De ceva timp încoace, amurgul o tulbura pe Liandrin, la fel ca și zorii. În zori, ziua se năștea, așa cum și amurgul dădea naștere nopții, dar tot în zori, noaptea murea, iar la amurg, se stingea ziua. Puterea Celui Întunecat se întemeia pe moarte, din moarte își trăgea seva. În asemenea momente, femeii i se părea ca-l simțea trezindu-se ca dintr-un somn. Oricum, în semiîntunericul care-o înconjura, ceva tresăltă; era aproape sigura că, dacă izbutea să se întoarcă iute pe călcâie și să-și ascută privirile, putea să-l și surprindă.