În drumul ei, slujnicele în negru și auriu îi făceau plecăciuni, dar nu le răspundea, ținându-și privirile ațintite înainte fără ca măcar să le zărească.
Ajungând la ușa pe care-o căuta, se opri să arunce o privire iute în susul și în josul coridorului. Singurele femei aflate acolo erau slujnice; nici un bărbat, firește. Deschise ușa și intră, fără să mai bată.
Anticamera iatacului Domniței Amalisa era puternic luminată, iar focul care trosnea în cămin alunga răcoarea nopților din Shienar. Amalisa și doamnele ei de companie ședeau de jur împrejur, în jilțuri sau pe carpetele îngrămădite una peste alta, ascultând-o pe una dintre ele care stătea în picioare și le citea ceva. Era vorba de Dansul șoimului și al păsării colibri, de Teven Aerwin, un tratat care-și propunea să prezinte modul în care bărbații și femeile trebuiau să se poarte unii cu alții. Liandrin strânse din buze; ea, una, nu citise niciodată așa ceva – firește! – dar auzise îndeajuns de multe pentru a ști despre ce era vorba. Amalisa și doamnele ei întâmpinau fiecare afirmație cu hohote de râs, sprijinindu-se una de alta și bătând din călcâie pe covoare, ca niște copile.
Cea care citea își dădu prima seama de apariția lui Liandrin, și se opri, făcând ochii mari de uimire. Celelalte se întoarseră ca să vadă la ce se holba, iar râsetele făcură loc tăcerii. Cu toatele, în afară de Amalisa, se ridicară grăbite în picioare, aranjându-și părul și rochiile cu mișcări nervoase. Domnița Amalisa, în schimb, se ridică zâmbind, cu multă eleganță:
— Prezența dumitale ne onorează, Liandrin. Ne faci o surpriză extrem de plăcută. Astăzi nu te mai așteptam. Credeam că vei dori să te odihnești după lunga călă…
— Trebuie să vorbesc cu Domnița Amalisa, între patru ochi, o întrerupse Liandrin aspru, fără să se adreseze nimănui, de parcă vorbea cu văzduhul. Trebuie să plecați cu toatele. Chiar acum.
După câteva clipe de tăcere și uluire, celelalte femei își luară rămas-bun de la Amalisa. Una câte una, ele îi făcură plecăciuni lui Liandrin, dar aceasta nu le răspunse, rămânând cu privirea ațintită în gol. Cu toate astea, le văzu și le auzi foarte limpede. Cu toatele rosteau politețurile obișnuite, neliniștite de asprimea cu care le tratase femeia Aes Sedai. Văzându-se ignorate, lăsau ochii în jos. Se strecurară cu mare grijă pe lângă ea, ca să ajungă la ușă, lipindu-se de perete pentru ca nu cumva fustele lor s-o atingă pe a ei. După ce ușa se închise și rămaseră singure, Amalisa spuse:
— Liandrin, nu înțeleg ce se întâm…
— Pășești pe calea Luminii, fiica mea?
Nici vorbă să-i permită să-i vorbească cu prea multă familiaritate. Ar fi fost o prostie. Cu toate că cealaltă era mai în vârstă cu câțiva ani, străvechile reguli trebuiau respectate. Or fi fost ele uitate de multă vreme, dar acum era momentul pentru a le reaminti. Și totuși, de îndată ce rosti întrebarea, Liandrin își dădu seama că făcuse o greșeală. Asemenea cuvinte, venind din partea unei Aes Sedai, aveau să provoace, negreșit, îndoieli și neliniști. Amalisa își îndreptă umerii și o privi cu chipul aspru.
— Liandrin Sedai, asta e o insultă pentru mine. Sunt o femeie din Shienar, dintr-o Casă nobilă, iar prin vene îmi curge sângele unor oșteni faimoși. Strămoșii mei au luptat împotriva Umbrei încă dinainte ca regatul să existe, de trei mii de ani, fără greș și fără clipe de slăbiciune.
Liandrin își schimbă tactica, dar nu dădu înapoi. Străbătând încăperea cu pași mari, ea luă de pe polița căminului cartea legată în piele, Dansul șoimului și al păsării colibri, și o cântări în palmă fără s-o privească.
— Mai mult decât în alte părți, fiica mea, în Shienar Lumina trebuie prețuită și Umbra temută.
Cu o mișcare nepăsătoare, ea aruncă volumul în foc. Flăcările se întețiră, ca și cum ar fi primit în dar un buștean uscat, trosnind puternic în timp ce se înălțau pe coș. În aceeași clipă, toate lămpile din încăpere începură să ardă mai tare, sfârâind din pricina puterii focului, revărsându-și lumina în toate ungherele.
— Da, mai ales aici. Aici, unde suntem așa de aproape de blestemata Mană Pustiitoare, unde nu există decât stricăciune. Aici, până și unul care crede că pășește în Lumină poate să fie atins de murdăria Umbrei.
Pe fruntea Amalisei apărură broboane de sudoare. Brațul pe care-l ridicase pentru a protesta se lăsa încet pe lângă corp. Chipul îi rămăsese ferm, dar Liandrin o văzu înghițind în sec și foindu-se.
— Nu înțeleg despre ce e vorba, Liandrin Sedai. Să fie cartea? Este plină de prostioare, atât și nimic mai mult.
În glas i se simțea un tremur. „Bine așa.” Apărătorile de sticlă ale lămpilor începură să trosnească, pe măsură ce flăcările se înălțau din ce în ce mai mult, mai fierbinți, puternice ca lumina zilei la amiază. Amalisa se ridică, țeapănă ca un stâlp, cu chipul încordat, încercând să nu mijească ochii.
— Mintea ta e plină de prostii, fiica mea. De cărți nu-mi pasă. În regatul vostru, bărbații pleacă în Mană și călătoresc prin mizeria și stricăciunea ei. Pășesc pe calea Umbrei. Și te mai miri că aceasta stricăciune se poate strecura în făptura lor? Cu sau fără voia lor, asta se poate întâmpla. De ce crezi că a venit aici însăși Suprema Înscăunată?
— Doar nu…, se auzi oftatul celeilalte.
— Eu, una, sunt Roșie, fiica mea, spuse Liandrin neînduplecată, îi urmăresc pe toți bărbații pângăriți.
— Nu înțeleg.
— Nu doar pe acei ticăloși care încearcă să folosească Puterea. Pe toți cei pângăriți. Îi urmăresc peste tot.
— Nu…, începu Amalisa, tulburată, umezindu-și buzele cu limba și încercând din răsputeri să se liniștească. Nu înțeleg, Liandrin Sedai. Te rog…
— Și încep mai degrabă de sus, decât de jos.
— Nu!
Ca și cum sprijinul său nevăzut s-ar fi prăbușit, Amalisa căzu în genunchi, cu capul plecat.
— Te implor, Liandrin Sedai, nu poate fi vorba de Agelmar. Nu e cu putință.
În acea clipă de îndoială și tulburare, Liandrin lovi. Nu se mișcă din loc, dar slobozi Puterea. Amalisa gemu și tresări, ca și cum ar fi fost înțepată, iar gura lui Liandrin, cu colțurile lăsate, schiță un zâmbet strâmb. Acesta era jocul ei preferat, din copilărie, prima înzestrare pe care și-o descoperise. I se interzisese s-o mai folosească, de îndată ce Mai-Marea Ucenicelor o descoperise, dar asta nu însemna pentru Liandrin decât încă un lucru pe care trebuia să-l ascundă de cele care-o invidiau.
Făcu un pas înainte și o apucă pe Amalisa de bărbie, obligând-o să ridice ochii. Sâmburele tare, ca metalul, care o făcuse ceva mai devreme să se revolte era încă acolo, dar de-acum metalul se înmuiase și devenise maleabil, dacă cineva se pricepea să-l mânuiască. Din colțurile ochilor Amalisei curgeau lacrimi care-i sclipeau pe obraji. Liandrin își schimbă puțin atitudinea, lăsând focurile dimprejur să se stingă. Nu mai era nevoie de ele. Și cuvintele pe care le rosti erau mai blânde, deși glasul îi rămăsese neîndurător ca oțelul.
— Fiica mea, nimeni nu vrea ca tu sau Agelmar să fiți aruncați în ghearele mulțimii, ca Iscoade ale Celui Întunecat. Am să te ajut, dar și tu trebuie să mă ajuți pe mine.