— Să t-te ajut? îngăimă Amalisa, ducându-și mâinile la tâmple; părea răvășită. Liandrin Sedai, t-te rog, explică-mi… nu înțeleg. Totul e atât de… totul e…
Înzestrarea nu era desăvârșită. Liandrin nu putea sili pe nimeni să facă ceea ce dorea ea – deși încercase de multe ori. Cât mai încercase! Însă putea să-i facă să-și plece urechea la argumentele ei, să-și dorească să-i dea crezare, să vrea, mai presus de orice, să se lase convinși că avea dreptate.
— Trebuie să te supui, fiică. Să te supui și să-mi răspunzi cu sinceritate la întrebări, iar eu făgăduiesc că nimeni nu va îndrăzni să vă numească Iscoade, pe tine sau pe Agelmar. N-o să fiți târâți pe străzi, despuiați, pentru a fi biciuiți în public sau sfâșiați de mulțime. N-am să las să se întâmple asta. Înțelegi?
— Da, Liandrin Sedai, da. Am să fac cum spui și am să-ți răspund sincer.
Liandrin se îndreptă, privind-o pe cealaltă de sus. Domnița Amalisa rămase nemișcată, îngenuncheată, cu chipul sincer ca un copil, un copil care dorea să fie mângâiat și ajutat de cineva mai înțelept și mai puternic. Lui Liandrin, asta i se părea corect. Nu izbutise niciodată să înțeleagă de ce, pentru Aes Sedai, era suficientă o mică plecăciune, în timp ce cu toții, bărbați și femei, îngenuncheau în fața regilor și a reginelor. „Ce regină are atâta putere ca mine?” Buzele i se strâmbară de mânie, iar Amalisa se cutremură.
— Stai liniștită, fiica mea, am venit să te ajut, nu să te pedepsesc. Numai cei care o merită vor fi pedepsiți. Numai să-mi spui adevărul.
— Așa am să fac, Liandrin Sedai, așa am să fac. Jur pe onoarea Clanului meu.
— Moiraine Sedai a sosit în Fal Dara însoțită de un bărbat, o Iscoadă a Celui Întunecat.
Amalisa era prea speriată pentru a-și mai arăta surprinderea:
— Oh, nu, Liandrin Sedai. Nu. Acela a sosit mai târziu. Acum este ferecat în temniță.
— Mai târziu, spui? Dar este adevărat că se întâmplă des ca ea să-i vorbească? Se întâmplă des ca ea să-și petreacă timpul împreună cu aceasta Iscoada? Singuri?
— Uneori, Liandrin Sedai. Uneori. Nu prea des. Cred că dorește să afle ce l-a făcut să vina aici. Moiraine Sedai este…
Liandrin ridică mâna, cu un gest aspru, iar Amalisa se opri, renunțând la ceea ce voia să spună.
— Moiraine a fost însoțită de trei tineri. Asta o știu prea bine. Ei unde sunt? Am fost în încăperile lor și nu i-am găsit.
— N-nu… nu știu, Liandrin Sedai. Par niște băieți de ispravă. Doar nu crezi ca și ei ar fi Iscoade?
— Nu, nu Iscoade. Ceva și mai rău. Sunt mult mai periculoși decât Iscoadele Celui Întunecat, fiica mea. Întreaga lume este în primejdie din pricina lor. Trebuie găsiți. Ai să le poruncești slujitorilor tăi să scotocească fortăreața. La fel ai să faci și tu, și doamnele care te însoțesc. Fiecare colțișor. De asta ai să te ocupi chiar tu. Tu însăți! Și n-ai să spui nimănui de asta, în afară de cei pe care o să ți-i spun eu. Nimeni altcineva nu trebuie să știe. Din Fal Dara, acești tineri trebuie îndepărtați, în mare taină, și duși în Tar Valon. Nimeni nu trebuie să știe.
— Am să fac cum poruncești, Liandrin Sedai. Dar nu înțeleg de ce totul trebuie să rămână secret. Nimeni dintre cei de-aici nu se va opune voinței unei Aes Sedai.
— De Ajah Neagră ai auzit?
Amalisa făcu ochii mari și se lăsă pe spate, îndepărtându-se de Liandrin, ridicând brațele ca pentru a se apăra din calea unei lovituri.
— E un zvon josnic, Liandrin Sedai. J-josnic. N-nu există Aes Sedai care să-l slujească pe Cel întunecat. Nu cred asta. Te rog, trebuie să ai încredere în mine! J-jur pe Lumină că nu cred așa ceva. Jur pe onoarea Clanului meu…
Rece și netulburată, Liandrin o lăsă să continue, privind în tăcere cum cealaltă femeie își irosea ultimele puteri. Se știa că se întâmplase ca femeile Aes Sedai să se mânie, să se mânie puternic, pe cei care pomeneau de Ajah Neagră. Cât despre cei care afirmau că ar crede în existența ei tăinuită… După această scenă, Amalisa, cu voința deja slăbită de micul artificiu copilăresc, avea să fie moale ca lutul în mâinile ei. Mai lipsea o singură lovitură.
— Ajah Neagră există cu adevărat, copila. Există și se află chiar și aici, între zidurile din Fal Dara.
Amalisa rămase îngenuncheată, cu gura căscată. Ajah Neagră. Femei Aes Sedai care erau în același timp și Iscoade ale Celui Întunecat. Era oribil să afli așa ceva, ca și cum ți s-ar fi spus că însuși Cel Întunecat se plimba prin fortăreață. Dar Liandrin nu avea de gând să dea înapoi.
— Orice Aes Sedai pe care o întâlnești pe coridoare poate fi o soră Neagră. Asta ți-o jur. Nu pot să-ți spun care sunt, dar protecția mea ai să o ai. Dacă pe calea Luminii pășești și dacă îmi dai ascultare.
— Așa am să fac, șopti răgușit Amalisa. Așa am să fac. Te rog, Liandrin Sedai, te rog, spune-mi că-mi vei apăra fratele și doamnele de companie…
— Pe cine merită să fie aparat am să-l apăr. Tu, fiica mea, de tine însăți să ai grijă. Și gândește-te numai la ce ți-am poruncit. Numai la asta. Soarta lumii atârnă de asta, fiica mea. Orice altceva trebuie să uiți.
— Da, Liandrin Sedai. Da. Da.
Liandrin se întoarse și străbătu încăperea, fără să se uite înapoi până ce nu ajunse la ușă. Amalisa era tot îngenuncheată și o privea cu îngrijorare.
— Ridică-te, Domniță Amalisa, spuse Liandrin, cu o voce blândă în care se strecurase doar o undă din disprețul batjocoritor pe care-l resimțea. „Soră, nici mai mult nici mai puțin! Nici o zi ca novice nu ar putea îndura. Și una ca asta putere să poruncească are!” Ridică-te.
Amalisa se îndreptă, cu mișcări încete și stângace, de parcă ar fi zăcut vreme de mai multe ceasuri legată de mâini și de picioare. Când o văzu, în cele din urmă, în picioare, Liandrin spuse, cu un glas la fel de oțelit ca și mai devreme:
— Iar dacă te abați de la ce ți-am poruncit, și lumea are de suferit din pricina ta, dacă mă înșeli, pe amărâta de Iscoadă întemnițată ai să ajungi s-o pizmuiești!
Din privirea Amalisei, Liandrin înțelese că, dacă nu avea să izbutească, nu avea să fie din pricină că nu s-ar fi străduit.
Închizând bine ușa în urma ei, Liandrin simți dintr-odată o ușoară mâncărime pe piele. Cu răsuflarea tăiată, se răsuci pe călcâie, privind în sus și în jos pe coridorul slab luminat. Era gol.
Afară se lăsase noaptea. Coridorul era pustiu, și totuși ea era convinsă ca se mai aflase acolo cineva care-o urmărea. Locul închis și gol, plin de umbre din pricina lămpilor de pe pereți, o batjocorea. Neliniștită, scutură din umeri, apoi o porni hotărâtă la drum. „M-am lăsat pradă închipuirilor. Asta-i tot.”
Noaptea se lăsase de mult, și mai erau multe de făcut până în zori. Poruncile primite nu lăsau loc îndoielii.
În temniță, la orice oră, era mereu întuneric, dacă nu cumva vreun vizitator aducea cu sine o lanternă, dar Padan Fain ședea pe marginea priciului, sfredelind bezna cu privirile și zâmbind. Îi auzea pe ceilalți doi prizonieri mormăind în somn, bâiguind ceva, pradă coșmarurilor. Padan Fain aștepta ceva, ceva ce trebuia să fi sosit de multă vreme. Prea multă vreme. Dar acum era aproape.
Ușa care dădea în încăperea străjerilor se deschise, lăsând să se reverse o lumină puternică; aceasta încadra o siluetă întunecată, care se oprise în prag. Fain se ridică.
— Tu! Nu pe tine te așteptam.
Se întinse ca să se dezmorțească, cu gesturi firești și nepăsătoare, deși nu se simțea deloc așa. Sângele îi dădea năvală prin vene; i se părea că, dacă încerca, putea să sară până în vârful fortăreței.